Eseu
Nea Ion trăiește la fel: „Artiștii rămân artiști”
16/02/2016
0

Doi oameni creează colaje din pasiune. Unul e faimos, unul (încă) nu.

 

poze-carevasazica-24

M-am apucat să fac colaje acum doi ani, după ce am văzut filmul despre viața lui Ion Bîrlădeanu - un om al străzii ajuns vedetă internațională pentru decupajele pe care le făcea. Exact ca-n colaje, filmul despre Ion B. e despre libertate. Am avut ocazia să-l cunosc. Nea Ion e la fel ca-n film. Simplu, haotic, liber.

În spatele unor blocuri comuniste din centrul Bucureștiului, un nenică uscățiv, cu pălărie de domn, zace între două ghene de gunoi. În jurul lui, sute de fotografii și ziare ciopârțite, lipici artizanal, coli de hârtie… Ia bezmetic un ziar dintr-un morman, pune mâna pe o foarfecă ruginită, decupează imaginea unui cățeluș bosumflat și-o lipește atent peste o fotografie cu Charlie Chaplin. Mai ia o gură din sticla de bere și-o ia de la capăt. (more…)

Eseu
Aplauze
13/02/2016
0


denisa3

 

 

Performance art. Adună din ce în ce mai mult public în România. Și nu reușesc să-mi dau niciodată seama ce se întîmplă după ce oamenii se așază pe scaun sau pe podea, cu biletul în mînă, și se sting luminile − atunci cînd începe discuția dintre performer și spectator.

Ne așezăm repejor în linie. Îi iau de mînă pe ăl’ din stînga și din dreapta, „dacă uiți vreun pas, te uiți la mine, da?“. Dau din cap. În minte repet tot dansul, îmi zic că-i ușor. Din stînga, cineva anunță, mai mult în șoaptă, să ne pregătim. Gata. Intrăm pe scenă. Toți privesc serioși înainte. Încerc să trag cu ochiul spre capătul liniei, dar toți sînt mai înalți decît mine. Toți dansează de mai mult timp. Îi aud tachinîndu-se, în glumă, în timp ce ne așezăm în rînd. Nu prea înțeleg ce-și zic, sînt nouă în ansamblu. Dar n-apuc să termin gîndul, că începe muzica și simt cum mă trage șirul. (more…)

Arte
Ivana Mladenovic pune camera pe realitate
22/12/2015
0

O sârboaică venită în București acum zece ani face filme prin care te provoacă să vezi lumea fără prejudecăți.

 

ivana_mladenovic_soldații

 

Ivana Mladenovic e precum filmele ei. E directă, nu judecă, nu interpretează.

Autenticitatea stilului său cinematografic e și ceea ce i-a adus aprecierea criticilor și, mai nou, finanțare de la Consiliul Național al Cinematografiei pentru viitorul său proiect, „Soldații”, o adaptare a cărții lui Adrian Schiop, considerată de criticii literari cel mai bun roman apărut în România în ultimii ani.

De când s-a apucat de cinema, Ivana face filme despre categorii sociale considerate marginale, dar fără să vrea să demonstreze nimic. Alege subiectele și personajele cu care lucrează pentru că încearcă să înțeleagă oamenii care sunt la limita dintre ce e permis și ce nu de societate – sau pe cei care au depășit linia cu premeditare. Face acest lucru pentru că ea însăși se simte un misfit, iar filmul e un mecanism prin care încearcă, de fapt, să se înțeleagă pe sine.

Ivana filmează în stil documentar pentru că așa i se pare potrivit față de poveste și, mai ales, față de spectator, nu e influențată de „noul val” sau de orice alt curent sau regizor. Alege felul în care spune povestea în funcție de protagonist și, de cele mai multe ori, e greu să îi integrezi stilul în parametrii specifici – home video, direct cinema sau documentar observațional. Și nici nu ar vrea. Îi place să experimenteze forma, atâta timp cât rămâne veridică față de personaj, pentru că vrea doar să spună povești despre oameni obișnuiți și subiecte care o interesează, folosindu-se de camera de filmat. Iar oamenii de cinema spun că o face foarte bine. (more…)

Interviu
Gândire de antreprenor
06/12/2015
0

Cariera lui Răzvan Crișan poate părea un hobby de lungă durată: a lansat o revistă, a deschis un ONG, a organizat două festivaluri dedicate industriilor creative, a deschis o cafenea. Dar până să ajungă aici a muncit pentru fiecare idee și a luat-o de la capăt de fiecare dată până când i-au reușit.

 

razvan crisanzvan Crișan înseamnă acum ShortsUp, Creative Est, Asociația ORICUM, M60. Dar ce a fost înainte de toate aceste proiecte?

Lumea nu prea știe că noi, la Asociaţia ORICUM, am scos şi o revistă. Eram încă în liceu, pe la vreo 18 ani, şi voiam să scriem despre chestii mişto pentru tineri. În online a fost uşor să o publicăm, dar voiam şi în print. Era, totuşi, greu cu sponsorizările. Oamenii nu aveau încredere că nişte tineri de 18 ani pot duce un asemenea proiect la capăt, se temeau de calitatea revistei, aşa că nu ne-a dat nimeni banii de care aveam noi nevoie. Aşa că am mers la bancă cu buletinul şi am făcut credit personal. Şi am printat revista. Din păcate, a coincis cu greva profesorală, deci nu am avut succesul pe care îl aşteptam. Oricum, ăla ar putea fi considerat, dacă vrei, un prim contact cu domeniul creativ, iar de acolo am mai avut multe de învăţat până să ajung unde sunt acum. Dar nu regret, a fost o încercare. (more…)

Eseu
De ce mă întorc mereu și mereu în sala de teatru
21/11/2015
0
ntt4

Noaptea Teatrului Tânăr 2014

Cortina se ridică. În mijlocul scenei, actrița măsoară audiența din priviri, apoi își începe monologul. Dar pentru mine nu era actriță. Aveam 6 ani și era prima mea piesă de teatru. Pentru mine era o prințesă.

Am văzut piesa aia de 6 ori. La un moment dat, mă entuziasmam doar când treceam pe lângă clădirea Teatrului „Luceafărul” din Iași  pentru că știam că e casa prințeselor, zmeilor, prinților și a păpușilor.

Îmi plăceau mult momentele când se ridica și se lăsa cortina – primul mă introducea treptat în poveste, iar ultimul mă scotea, lăsându-mă puțin tristă că s-a încheiat, dar fericită că a avut loc. Era și ea un fel de personaj care le pune pe toate celelalte în valoare. Mai ales la sfârșit, când actorii se întorceau pentru aplauze. (more…)