Eseu
409 A
02/10/2015
0

dezordine_camera_camin

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Am copilărit pe străzi neasfaltate și obișnuită să petrec mai mult timp cățărată în cireșul din grădină decât să probez haine prin mall-uri. În satul Ciocârlia din județul Constanța existau două magazine alimentare, un parc amenajat cu bănci din care lipseau bucăți de lemn și o curte a școlii unde se intra pe terenul de fotbal, pe sub un gard făcut din sârmă. Fotbalul nu mi-a plăcut niciodată și am visat de când mă știu să evadez din locul meu de baștină și să fug într-unul în care posibilitățile nu se limitau la statul pe bancă în fața blocului și intratul prin efracție în curtea școlii.

Despre viața de cămin auzisem numai de bine. Într-a 11-a, toți prietenii mei apropiați erau la facultate. Vorbeam des cu ei și îmi povesteau despre traiul de student venit din provincie și cazat în camerele puse la dispoziție de universități. Nopțile albe cu chitare și povești, glumele colegilor din colțuri diferite de țară, jocurile de care nici măcar nu auzisem, farsele, certurile cu paznicii sau cu femeile de serviciu, toate îmi păreau minunate în comparație cu viața din Ciocârlia. Aș fi dat orice să se termine odată orele în care eram obligată să ascult lecțiile plictisitoare ale profesorului de matematică și să dau bir cu fugiții la București.

Timpul a trecut, cum are prostul obicei s-o facă, și dorința mea s-a îndeplinit. Numai că n-am fugit, am mers încet, vorba lui Moromete. Încet, pentru că ai mei, când au văzut că sunt pornită să părăsesc teatrul de operațiuni, au încercat prin varii modalități să mă păstreze acasă – mama mi-a pus în geamantan mâncare pentru cel puțin două luni, bunică-mea a făcut o listă cu sfaturi pe care mi le-a repetat până am ajuns la autobuzul care mă ducea spre libertate, iar tata s-a uitat la cer zicând: „Știi că o să te prindă ploaia, nu?”, potrivindu-și ochelarii pe nasul ascuțit. Am plecat fără să îmi pese că mărimea bagajului ar putea să îmi facă probleme în tren sau că norii negri anunțau într-adevăr furtună.

Ajunsă într-un târziu la ușa clădirii care urma să îmi fie casă în următorii ani, mi-am stors hanoracul îmbibat cu apă și am examinat printre picăturile de pe ochelari mulțimea de zgribuliți, care fumau afară, sub umbrele mari. M-a întâmpinat un cor de studenți enervați că „Nu mai strigă domnule odată lista aia!”, și deja scenariul pe care mi-l imaginasem în ultimii doi ani se clătina periculos.

„Păi cum, trebuie să stau la coadă? Și nu mă așteaptă nimeni cu cheile de la cameră? Ce listă?”, mă gândeam în timp ce umezeala din haine îmi pătrundea în oase și mă făcea să tremur, în ciuda aerului sufocant din încăpere.

După cinci ore de stat la rând, o femeie care cântărea de trei ori mai mult decât mine, mi-a înmânat prețioasa cheie cu breloc albastru, pe care stătea scris cu marker de culoarea abanosului „409A”. Corpul A avea condiții mai proaste decât corpul B, care auzisem că era dotat cu mobilier nou, dar nu îmi păsa. Cât de rău putea să fie?

Am târât până la patru geamantanul care m-ar fi ținut în viață două luni în caz de naufragiu. Transpirată și gâfâind ca după un cros, am învârtit cheia în broască și am apăsat pe clanță fără rezultat. „Zi-ua as-ta nu pu-tea fi mai bu-nă,” am silabisit printre dinți și m-am împins în ușa de culoarea lămâii. Am repetat mișcarea în timp ce băieții de la camera alăturată se uitau la mine ca la un personaj venit din altă galaxie.

– „Ești nouă?”, m-a întrebat unul dintre ei și și-a dat părul lung după urechi. „E nouă.”, a răspuns tot el uitându-se la colegul său, care l-a aprobat dând din cap. „Ușa asta nu mergea nici anul trecut. Credeam că i-au schimbat broasca. Trebuie să ridici de clanță așa,” mi-a explicat – și o bucată de vopsea a căzut de pe ușa când s-a deschis. „Eu îs Mihai, ne mai vedem pe aici.”

Mi-am abandonat geanta lângă perete, în holul micuț din noua locuință și am privit cu gura căscată cele patru paturi metalice din încăperea vecină, care fuseseră cândva vopsite în alb, dar care acum dădeau spre cenușiu. Le vedeam arcurile ruginite, drese cu sârmă, iar unuia îi lipseau cu desăvârșire; aparent cineva rezolvase problema și le înlocuise cu o ușă din care smulsese balamalele și broasca. Lângă paturi, pe linoleumul de culoarea portocalei, erau șase saltele aruncate alandala într-un morman și ornate cu un strat gros de praf, iar sub fereastra mare, cu geamuri termopan, era o noptieră de un roz strident. Mese și scaune nu existau, iar niște scânduri de mărimi inegale, împachetate în hârtie de cadou și agățate de perete, țineau loc de raft.

„Sunt unde mi-am dorit,” am spus în încercarea de a mă convinge că lucrurile nu stau chiar așa de rău, apoi am deschis frigiderul din care au căzut gândaci.

Restul zilei mi l-am petrecut cu agenda și pixul în mână. Am făcut o listă cu tot ce lipsea din cameră, de la obiecte pentru curățenie la vopsea. Apoi am scuturat două saltele din morman, le-am urcat cu greu pe pat și le-am îmbrăcat într-o husă – pe care mama avusese inspirația să mi-o pună în geamantan. Am adormit târziu, ascultând sunetul ploii care se întețise pe parcursul zilei, urmărind umbrele pe care le desena pe perete copacul de lângă geam. „Sunt unde mi-am dorit,” am șoptit de sute de ori înainte ca somnul să mă facă să tac.

S-au împlinit doi ani din ziua aceea. De atunci, la 409A s-a schimbat mobila, s-au notat citate pe pereți, s-au dat petreceri, s-au legat prietenii, s-a plâns până la epuizare, s-a râs în hohote, s-au cântat colinde, s-a țipat de nervi, de supărare, de beție, de dor, de ciudă, de iubire. Oamenii au plecat, au venit unii noi, iar acum, la 409A, locuiesc trei jurnaliști și un jurist, care continuă să spună povești până dimineața și să redecoreze din când în când pereții cu poze, calendare, hărți și amintiri.

De doi ani de când locuiesc aici, încă mai cred că sunt unde mi-am dorit.

 

Articol scris de Bianca Ceică și editat de Sintia Radu. 
Ilustrație de James Loram

About author

Redacția

poze-carevasazica-24

Nea Ion trăiește la fel: „Artiștii rămân artiști”

Read more
poze-carevasazica-17

Aplauze

Read more
ntt4

De ce mă întorc mereu și mereu în sala de teatru

Read more