Nuditate
„Arta se întâmplă”
11/07/2016
0

Victor Țăpeanu este poet și actor, dar face mult mai multe de atât. Vrea să vadă o schimbare pe scena culturală a României, pe care s-a hotărât să o pornească chiar el.

a6

Îl aştept. Vine după o oră şi ceva şi se apucă de povestit. E sensibil şi zâmbeşte mult, ca un copil. Tot ca un copil: vorbeşte tare, face feţe, se prosteşte, nu-i pasă. Pe scenă parcă e alt om. Atât de tare îi face pe alţii să creadă în rolul pe care îl joacă încât o fetiţă i-a oferit un leu de-o pâine după ce a interpretat rolul unui boschetar. Ştie că nu are nevoie de cuvinte ca să se exprime, de aceea iubeşte pantomima. Ultima piesă, „Ambrios”, îl reprezintă în totalitate. Este o comedie nonverbală, dar cu un mesaj puternic, care la final „îţi dă în cap”, cum zice el, te trezeşte la realitate.

Are vreo 2 cărţi începute, sute de spectacole jucate şi un suflet liber. Îşi iubeşte sora, îi plac călătoriile, dar cel mai mult se regăseşte în teatru. De aici şi dorinţa lui îndrăzneaţă să aducă tinerii în sălile de teatru. A început încă din facultate cu „Noaptea albă a teatrului studenţesc”, în cadrul căreia iubitorii de teatru au putut să urmărească diverse piese până în zori. Acum continuă cu proiectul 300 de zile de teatru sub egida „Închide televizorul şi hai la teatru!” unde timp de un an vor fi puse în scenă 10 piese jucate 30 de zile la rând fiecare şi oferite gratuit spectatorilor. Proiectul este realizat de Cuibul Artiştilor, al cărui fondator este Victor, unde împreună cu alţi tineri arată în fiecare zi că „Arta se întâmplă”, după cum spune şi motto-ul lor.

Am observat că pentru tine copilăria este destul de importantă. Povestește-mi puțin despre ea.

Copilăria mea? Da… a fost… (ezitant) Copilăria mea a fost destul de tristă, dar care mi-a oferit foarte multe lecții de viață. Eu sunt din Galaţi, sunt moldovean, aşa ca toţi artiştii ăştia din România (spune râzând). Părinţii mei s-au despărţit când eram mic şi am rămas oarecum între ciocan şi nicovală. Am rămas la tata pentru o perioada de 7 ani, până m-am mutat la Bucureşti şi am avut parte de o mamă vitregă. Cum ştii, familie din aia, oarecum de la ţară… ei bine, Galaţi e un oraş, dar mentalitatea era aia de la ţară, în care lucrurile se făceau cu bătaia, „cu scandalul, cu pedeapsa, nu ieşi din casă”. Aşa că am crescut oarecum în limita asta de … mentalitate uşor primitivă, pot să spun acum, dar care mi-a adus un mare plus pentru că m-a maturizat emoţional şi m-a ajutat să văd lucrurile dintr-o altă perspectivă. Copilaria mea m-a ajuta destul de mult să fiu ceea ce sunt azi.

Şi astăzi cine este Victor Ţăpeanu?

Eu! (pe un ton gros şi sigur) sunt Victor Ţăpeanu… un om care are nişte gânduri destul de mari legate de societatea asta în care trăim şi nişte dorinţe să schimbe nişte lucruri în bine, mai ales în zona socio-culturală. Asta aşa… latura mea artistică. În timpul liber… (ezită) nu prea am timp liber, fiind în proiectul ăsta, care e destul de alert, un vapor care merge destul de repede, nu prea am timp de altceva. Aşa că Victor Ţăpeanu este Cuibul Artiştilor.

Cum a luat naștere Cuibul Artiștilor?

Dintr-o joacă. Îi spuneam lui Vlad Basarabescu (actor  și co-fondator al Cuibului Artiştilor) că atunci când termin facultatea eu vreau să joc (hotărât), că nu vreau să joc așa puțin, că vreau să joc așa cum jucau actorii mari pe vremuri, adică foarte mult, pentru că un actor e ca o mașină: dacă stă, ruginește, dacă joacă, are reflexe. Şi am zis hai să facem un proiect-pilot și să vedem ce impact o să aibă. Nu ne-am gândit și n-am știut ce o să urmeze, pur și simplu am zis hai să vedem cum o să arate. Astfel, pe 7 martie 2015 a avut loc premiera Cuibului Artiștilor cu piesa Cine sapă groapa? într-un atelier de la UNATC, care avea 144 de locuri și noi am umplut-o cu 230.

Legat de Cuibul Artiștilor, spuneai că „atunci când creezi ceva cu sufletul tău, depășești orice construcție rațională și întreci toate obstacolele, pentru că pasiunea  împinge limitele logice, transformând-o într-o logică nouă: asta înseamnă Cuibul Artiștilor”. Ce faceți voi mai exact pentru a crea noua logică?

Creăm un stat în stat ca la Vatican. Adică eu m-am chinuit 3 ani de zile cât am fost în facultate să  schimb lucruri. Chiar eram gata să fiu dat afară din facultate în ultimul an că i-am spus unui profesor că se crede semizeu şi demagog. Mi-am dat seama că sistemul e un parazit (dezamăgit), dar el se vede ca fiind bun pentru că merge, așa că eu am devenit parazitul în sistemul ăla. Mi-am dat seama că degeaba încercam eu să schimb chestii pentru că infectam lucrurile acolo cu chestiile bune pe care voiam să le fac. Contextul nu era potrivit. Mi-am dat seama de chestia asta și am zis că eu trebuie să fac altceva pe lângă, o alternativă, și am făcut Cuibul Artiștilor, care dă ceva cu totul și cu totul diferit.

În cadrul spectacolelor de la Cuibul Artiştilor nu aveţi un bilet, o taxă. Îţi e frică să nu fiţi consideraţi destul de buni din cauza asta?

Astea-s niște prejudecăți la care vor renunța oamenii. Unii chiar apreciază că nu avem taxă. Și sunt oameni care ne-au povestit că se simțeau prost că vin fără bani și că s-au împrumutat ca să vină să doneze. Deci există undeva un bun-simț al oamenilor care vin la teatru.

Ce înseamnă pentru tine Ambrios (piesă de teatru scrisă şi regizată de Victor)?

Prezentul. Piesa asta e suma a unui capitol din viața mea, a ceea ce însumează experiența mea și ce am trăit până acum. Și am pus totul frumos pe o scenă, între niște paleți, cu 11 oameni. Înseamnă viziunea mea asupra societății, la un nivel ușor suprarealist, pentru că d-asta sunt ei machiați și au o anumită zonă de suprareal, tocmai pentru ca tu să ai impresia la nivel subconștient că te regăsești cu ei. Şi…Ambrios e și un semnal de alarmă, dar și o provocare la introspecție, o provocare şi pentru noi să transmitem nonverbal, este un spectacol despre cineva, ceva, undeva, dar care în același timp e lângă tine. Pentru că stai în scaun și vezi pe scenă și vezi că ăia sunt manipulați, și dup-aia zici că ești ca ei. E o oglindă. Băi, trezirea! (ridică vocea) Cam așa se rezumă Ambrios.

 Cu ce ai compara teatrul, arta în general?

Poţi să o compari cu orice şi cu un biscuite. Da, chiar cu orice. Uite, hai să ne gândim cum se formează un biscuite. (începe să gesticuleze frenetic) Mai întâi, sunt o grămadă de oameni în spate care adună din tot ce înseamnă compoziţia unui biscuite, da? Poţi să pui în biscuite ce vrei tu, dacă vrei poţi să pui scorţişoară, ţine de tine, da? Să zicem că tu vrei să faci un biscuite şi îţi alegi oamenii care vrei să îţi facă biscuiţii, dar apoi alegi instrumentele. Ce buget ai? Hai să vedem. (eu râd şi nu îi zic nicio sumă, el continuă). La început nu am avut niciun buget. Ai văzut Groapa? Ei, la Groapa nu am avut cu ce să facem biscuiţii aşa că i-am frământat noi de mânuţă, întelegi? Şi am zis, hai să facem un biscuite care să fie un pic amuzant şi a ieşit un biscuite amuzant, înţelegi? După care a trecut timpul şi a apărut Cuibul Artiştilor şi a crescut Cuibul Artiştilor. Şi după am avut bani şi am avut nişte utilaje pe care le putem folosi şi am făcut un biscuite mai sofisticat care se numeşte Ambrios, înţelegi?

A

Ce crezi că o să devină acest biscuite?

O să fie un muzeu de biscuiţi pentru că nu poţi să compari biscuiţii între ei şi nici nu se remodelează. Groapa nu se strică, rămâne biscuitele ăla şi fiecare o să arăte într-un fel şi o să ajungi să ai şi biscuiţi mai frumoşi şi biscuiţi mai slabi sau… (se opreşte) nu ştiu dacă neapărat mai slabi, că din percepţia publicului poate la un moment dat o să zică: „mi-a plăcut mai mult ăla decât ăla”, dar e pur şi simplu, o percepţie individuală. Deci da, teatrul se poate compara cu absolut orice vrei tu. Dacă vrei o luăm şi cu pahare de apă, ceaiuri… şi cu tot ce vrei. (râzând)

Ce reprezintă un rol pentru tine?

Un rol e o mască, fiecare rol e o mască şi în viaţă, noi… Ştii, teatru e viaţă şi viaţa e teatru. Când te naşti ai foarte multe roluri, începi cu rolul de nou născut, apoi cu rolul de copil, cu rolul de elev, cu rolul de a fi jurnalist, actor … Sunt roluri în sine. Şi după aia contează cât de mult îţi place să te joci. Dar teatrul e un joc, nu e joacă. Adică nu e for fun, e ceva profi, e un joc. Teatru înseamnă foarte mult să îţi asumi un rol şi o mască atât de bine încât oamenii din faţa ta să te creadă. Mie îmi place foarte mult să zic o vorbă pe care am auzit-o în anul I de la un regizor. El a zis asa: „Actoria sau teatrul în sine este tăria cu care crezi în minciuna pe care o joci”. Dacă eu simt când fac „BLEAH-O-A-A-BLEAH” (imitându-l pe spiritul din Ambrios) cu atât mai mult mă crezi pe mine. De asta teatrul e o mască, uneori e dureros să maschezi faptul că tu eşti răcit şi ai febră şi trebuie să joci că ai nişte spectatori pe care eu ii consider nişte musafiri. Ăsta e un principiu pentru mine, iar când vin musafirii la tine acasă pe ei nu îi interesează care sunt problemele tale personale, ci îi interesează doar să te porţi frumos cu ei, să le oferi atmosfera de care ei au nevoie pentru că ei vin la tine pentru că se simt bine şi vor să se simtă bine.

Îți e teamă că „musafirii”, spectatorii vor descoperi prea multe lucruri despre tine? Îți e frică să fii prea expus?

(sigur pe el) De ce să îţi fie teamă? Nu. Nu are de ce să îţi fie frică să fii expus. E ca şi cum spui îmi doresc să iubesc, dar îmi e frică să iubesc. Îţi asumi. Ştii, există frică de penibil, unii oameni sunt cu frică de penibil şi temeri. Dar nu îţi e teamă să fii expus, poate la început, dar după ce ai urcat pe scenă, după ce ai stat un minut pe scenă e cea mai mare bucurie care ţi se poate întampla ţie ca actor.

Ce gen de piese de teatru îţi plac?

Mie-mi plac dramele cel mai mult, psihodramele sau textele care te duc într-o zonă de psihologie și filozofie. Îmi plac spectacolele care scot în față problemele sociale, cum e Ambrios. În schimb, comediile sunt cea mai bună momeală pentru a atrage masa. Și… nu știu dacă a fost neapărat gândit conștient de la început cu scopul ăsta. Și cred cu tărie dacă îi aduci la comedie, fă-i să și râdă, dar la final dă-le un pic în cap, să plece acasă cu un mesaj.

Ai jucat şi în câteva filme, printre care şi Tibi, scurtmetrajul care a fost selectat în secţiunea Short Film Corner a Festivalului de Film de la Cannes. Ce ai alege între teatru şi film?

În primul rând, sunt două perspective total diferite: ce-ți poate oferi teatrul, filmul nu o să-ți poată oferi niciodată, și asta e căldura publicului. În cazul filmului trebuie să te încarci din altă parte, altcumva. Te simți viu în momentul în care faci teatru; te simți un actor tehnic și mecanic în momentul în care faci film. Mie îmi e foarte ușor să fac film pentru că eu sunt un actor tehnic, aceasta e tipologia mea de actor, mi-ai spus că trebuie să vin până în scaunul ăsta, să stau cu mâna aici și să zâmbesc acolo un pic cu colțul gurii și asta o să îți fac (gesticulează ca şi cum acum ar juca scena respectivă/ îşi aşează mână şi zâmbeşte exact aşa cum explică). Dar totuşi, eu înclin spre teatru, chiar dacă filmul îți aduce celebritate, faimă, bani, nu se compară cu teatrul.

IMG_1339

Eşti actor, dar totodată şi poet. Ce crezi că le uneşte pe cele două?

Un suflet liber. Adică chiar cred foarte tare că în momentul în care te consideri liber poţi să faci toate acestea, să fii şi actor şi poet.

Tot libertatea te-a împins să scrii poezie cu vers alb?

Da, îmi place să scriu în vers alb pentru că îți oferă o libertate. E ca și cum scrii o poveste după care o modelezi cum vrei tu. Poate să fie oricum, că doar eşti poet, tu o faci (râde). Asta e aşa frumos. Uneori mai și greșesc virgulele când vorbesc fiindcă eu pun pauza din poezie. Efectiv, mi se pare mie că aici ar merge o pauză. Din punct de vedere gramatical nu e corect, dar în cap da. Dacă scrii și o pui acolo, înseamnă ceva. Și … atunci m-am gândit să scriu așa, după care am tăiat toate pauzele pentru că ele duc la alt nivel. Poezia e ceva extrem de sensibil, ceva extrem de fragil.

Ai avut un recital de poezie cu ochii închişi intitulat sugestiv „Erotism fără punctuaţie”. De ce ai ales poezia erotică?

Poate pentru că femeia trebuie oarecum venerată; e ca o grădină suspendată, însă e foarte greu să ai grijă de o grădină suspendată. E ceva intangibil, o Nirvana dacă vrei. Erotismul mi se pare că e ceva ce atinge laturile și dorințele nevăzute și nespuse de oameni, ei le gândesc și le țin acolo. Există impresia că e un subiect tabu. Însă eu cred că trebuie spus; face parte din noi. Orice face parte din noi trebuie împărtășit.

Și acum, pe final, spune-mi care consideri că e cel mai important „dacă” din viața ta?

Dacă vrei să îți urmezi visul, urmează-l! Dar doar dacă vrei pentru că dacă nu vrei, nu o fă. Și atunci fă ce zice societatea. Pentru că aici e vorba de ce îți dictează ție inima și dup-aia de ce îți dictează creierul în raport cu societatea ca să fii în norme. Adică Eminescu a fost considerat după aceea nebun. Pe Eminescu nu l-a interesat că lumea era împotriva lui. Și asta înseamnă demnitate.

 Articolul face parte din colecția Nuditate. A fost scris de Andreea Maria Dicu și editat de Andreea Irimia în urma Atelierelor de Jurnalism Carevasăzică. Fotografiile au fost realizate de Andrei Iagăru. Aici poți afla mai multe despre Victor Țăpeanu și Cuibul Artiștilor.

About author

Redacția

9

Anel Marie își lasă amprenta

Read more
_MG_0766

Intersecții

Read more
Ie6

Identitate pe pânză

Read more