Interviu
Cristi Lupșa: „Textul nu-și va pierde rolul în lumea asta”
19/04/2015
0
Sursă: http://camp.cros.ro/

Sursă: http://camp.cros.ro/

Cristian Lupşa, editorul fondator DoR, vorbește despre diferențele dintre jurnalismul american și cel românesc, despre compromisuri și despre noul număr al revistei pe care o conduce.

Anul 2009. Câțiva prieteni ies la o bere și plănuiesc un veritabil act de vandalism creativ: decât* o revistă.

Printre ei, Cristian Lupșa.

Șase ani mai târziu, apare DoR19.

Cristian Lupșa (34 de ani) își pune de 19 numere DoR aceeași întrebare: „Cine ești și cum ai ajuns aici?”. Termină Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării în 2003 și pleacă în State pentru un program de master la Missouri School of Journalism (Columbia). Acolo descoperă jurnalismul narativ. Vrea să dea de cei mai grozavi români și să le deznoade poveștile, așa cum școala americană l-a învățat.

Spune-mi care crezi tu că e diferența dintre jurnalismul american și cel românesc? Atât la nivel de profesie, cât și la nivel de școală.

La școală e mai simplu. Mă refer cel puțin la diferența dintre școala pe care am făcut-o aici și școala pe care am făcut-o acolo. Eu am fost în State la o școală care se mândrește că practică o metodă căreia îi spun The Missouri Method, fiind cea mai veche școală de jurnalism din lume. Aproape toate cursurile au componentă practică. Toată partea de a învăța să fii reporter, de a intervieva oameni și de a strânge informații se face într-o redacție. Școala este deținătoarea unui ziar al comunității. Din primul an, cum ai intrat în școală, tu devii reporter pentru ziar și înveți făcând. Și asta era diferența imensă pentru că, acolo, școala te forțează într-un fel să faci. Îți dai seama destul de repede dacă ți se potrivește sau nu. Pe când la școală, în România, dacă voiai tu de unul singur să faci, puteai. Dar școala în sine nu te forța să acumulezi experiență. Puteai să treci prin Facultatea de Jurnalism în România și să ai numai note de nouă și de zece, dar să nu fi făcut un interviu pe bune vreodată. Și asta e diferența principală. Iar în ceea ce privește jurnalismul, cel american are o tradiție mult mai îndelungată decât al nostru.

E ceva specific acolo ce la noi încă nu poate exista?

Zona de jurnalism care mă interesează pe mine, care ține de chestii de profunzime, că sunt în scris, că sunt sub formă audio sau formă video, e mai bună acolo. Din mai multe motive: culturale, financiare și așa mai departe.

Spune-mi un motiv cultural.

Există o revistă americană care spune că o parte din filonul american e să-ți pui mereu întrebarea: „Cine ești și cum ai ajuns aici?” Ca om, oraș, comunitate, națiune. Genul ăsta de încercări de autoreflecție este foarte util în jurnalismul de profunzime. Înseamnă că oamenii sunt interesați să afle de ce-i așa cum e. Or, noi, în România, nu prea ne punem întrebarea asta despre noi. Nici nu suntem așa de deschiși să împărtăşim răspunsurile cu alții. Acolo, în State, e o cultură ceva mai deschisă cu viața privată decât la noi.

Și, totuși, de ce insiști să faci aici ceea ce tu consideri a fi rețeta așa-numitei școli americane?

Pentru mine e o chestie de preferință. Mie asta îmi place să citesc, asta îmi place să ascult, la asta îmi place să mă uit.

De ce în România?

De ce nu? Ca să faci genul ăsta de jurnalism este destul de important să înțelegi locul despre care scrii, despre care faci jurnalism și oamenii de acolo. Și cred că tocmai timpul pe care l-am petrecut în afara României, în loc să mă îndepărteze sau să mă facă să privesc țara de la distanță – spunându-mi „ah, acolo nu aș vrea niciodată să fac jurnalism!“ – cred că, din contră, m-a făcut să-mi spun: „Câte oportunități, câte subiecte, ce șansă să înveți despre țara din care vii, făcând jurnalism despre ea.“ Pentru mine nu-i o chestie de identificat o piață, o nișă. E, cred, o nevoie personală de a face cel mai bine genul de jurnalism care-mi place în locul pe care îl înțeleg.

Publicații românești citești?

Citesc lucruri din publicații românești. Adică, nu cred că sunt publicații românești pe care să spun că le citesc. Mă rog, sunt vreo două pe care le admir sau le consum ca produs în sine: Dilema Veche, Esquire. Îmi plac multe dintre inițiativele online de la noi. Cred că, tocmai datorită curajului celor de la SUB25, de la Casa Jurnalistului și așa mai departe. Dar nu aș spune că le citesc. Că mă trezesc, gândindu-mă că trebuie să văd ce-au spus sau să aflu ce au mai făcut.

Ai lucrat vreodată într-o redacție de ziar?

Am lucrat în mai multe redacții de ziar. Am lucrat foarte puțin și în România în vreo două redacții de ziar: la un ziar de limba engleză și într-o redacție de ziar financiar. În State am lucrat cât eram la master. Am fost reporter pe educație și am scris la Universitate. Aproape un an, am lucrat și în redacția unui cotidian național american din orașul Boston. Scriam orice. Spre exemplu, „Care a fost cea mai bine vândută jucărie de Crăciun?”. După, am lucrat și la National Desk, care se ocupa, în general, de politică, de finanțe, de lucrurile mai importante.

Când ai scris ultima oară o știre?

Habar n-am. O știre, așa, tradițional, cum se scrie într-o agenție de presă, probabil acum vreo șapte-opt ani.

De când cu DoR, nu te consideri mai mult un administrator, un birocrat și mai puțin un jurnalist?

Da, sunt mai mult un administrator, dar nu în opoziție cu cuvântul jurnalist. Adică, indiferent de ceea ce fac, eu sunt în primul rând un jurnalist. Cred că e identitatea mea mea principală și n-aș putea să mă prezint niciodată altfel. Indiferent că, într-un moment dat, petrec mai mult timp pe teren sau făcând lucrurile mai puțin creative.

Deci, ca redactor-șef, faci și un fel de compromis? Adică trebuie să acorzi atenție și bugetului, și gestionării unor oameni.

N-ai de ales. În momentul în care ești în poziția de a conduce o redacție sau o publicație, o bună parte din jobul tău e să te asiguri că ea va exista și va fi interesantă și peste șase luni, nu doar mâine.

Când îți alegi oamenii pentru coperta revistei, pe ce criterii te bazezi?

Eu am lucrat și-n reviste de trust. Diferența este de la cer la pământ. În revistele comerciale există presiunea asta că, pe cine scoți pe copertă, trebuie să te ajute la cifrele de vânzare. Cel puțin acum șase-șapte ani când lucram și eu la ele, vedeai diferența dintre un număr cu o oarecare prezentatoare de știri versus Andreea Esca sau Mihaela Rădulescu. La DoR, coperta se naște din ce este în interiorul conținutului. Nu cred că omul sau subiectul contează așa de mult în decizia de cumpărare a oamenilor încât noi să ne gândim strategic, comercial și așa mai departe.

Vorbește-mi putin despre DoR19. Ce ai păstrat? Ce e nou?

Am păstrat și am subliniat ce ne ieșea cel mai bine și până acum: eseurile personale, textele complicate și cam toate bucățile jurnalistice din revistă care aveau ceva de spus despre identitate, de cine suntem ca persoane, familii, colegi, români și așa mai departe. Am scos nişte bucăţi mai mici, mai colorate, mai dinamice, care-mi plac în continuare, dar care cred că s-ar potrivi mai bine pe net în epoca în care trăim. Noul format e mai aproape de o carte. În afară, publicațiile în forma în care apare DoR acum se numesc jurnale. De la Granta, la Paris Review, sunt toate niște publicații în care accentul este pe citit. Și redesenarea revistei a fost făcută în așa fel încât experiența de lectură să fie cât mai ușoară și cât mai plăcută.

Ce feedback ai?

Feedback-ul pe care l-am primit până acum, în special de la oameni care ne citesc deja de câțiva ani, e foarte bun. Unii ne-au spus: „Am citit mai mult din prima parte a revistei sau mai multe texte consecutive datorită construcției.“ Adică, înainte – poate din cauza formatului, un alt tip de hârtie –, tendința de a răsfoi era ceva mai mare. Acum, cred că reușim să păstrăm oamenii ceva mai mult în pagină. Ăsta era și scopul nostru.

Tu vorbeai într-un interviu despre lumea non-verbală spre care ne îndreptăm. Ai spus că „vizualul domină și va fi mai puternic.“ Și, totuși, DoR19 este format în proporție de 70% din text. Cum vine asta?

Din nou, e o chestie de preferință personală. E limpede că majoritatea conținutului care se consumă acum e din zona vizuală, de imagine, de video, de gifuri. O bună parte din informația pe care o accesăm în fiecare zi vine din sfera vizuală și cred că există noi generații de consumatori care sunt mai confortabili cu imagini și cu video decât altele. Inclusiv generația mea. Dar eu nu cred că textul își va pierde rolul în lumea asta. De aceea, ideea pe care am mers noi este: o dată la trei luni o să-ți dăm ceva care e mult text, care se poate citi în trei luni si care e o fractură în modul în care tu îți folosești timpul zilnic sau în cum consumi tu informația de obicei. Cel puțin, ăsta e pariul. O să vedem.

Care a fost articolul cel mai greu de documentat pentru noul număr?

S-ar putea ca Ani Sandu să fi avut cele mai multe dificultăți. Ea a scris despre Ioana Petrescu, fostul ministru de Finanțe. A fost mai greu din cauza accesului sau, mai precis, a lipsei de acces. Noi, când scriem despre cineva, oamenii ăia ne lasă să le urmărim vieţile. Ani Sandu n-a primit asta de la Ioana Petrescu, chiar dacă a început să scrie despre ea după ce nu mai era ministru. Deci, teoretic, ar fi fost mai puține bariere acolo. Dar nu s-a întâmplat. Cred că a avut doar un interviu oficial sau vreo două interviuri mai sumare. Și atunci a trebuit să facă foarte multă documentare în jurul ei: prieteni, cunoștințe, observatori și așa mai departe. Dar cred că a ieșit bine și eu cred, ca editor, că există soluții creative de a ocoli dificultațile care apar în perioadele de documentare și fără să ai acces direct la subiect. Tot poți să creionezi corect și detaliat portretul unui personaj dacă vorbești cu suficient de mulți alți oameni.

 

Realizat de Oana Barbonie în urma Atelierelor de jurnalism Carevasăzică. Editat de Laurențiu Ungureanu, jurnalist la Adevărul.

About author

Redacția

razvan crisan

Gândire de antreprenor

Read more
Mihai_Toma_real room escape

„Oricine poate să învețe orice” – Mihai Toma, fondator Real Room Escape

Read more
Sursă: Pagina oficială de Facebook a filmului „De ce eu?”

Tudor Giurgiu: „Am vrut să fac un film în care să fiu și eu”

Read more