Opinator
De ce avem nevoie de editori
23/02/2015
0

de Cristian Lupșa

Sursă: http://camp.cros.ro/

Sursă: http://camp.cros.ro/

O pledoarie pentru cea mai prost înţeleasă îndeletnicire creativă.

Recent, l-am auzit pe Philip Ó Ceallaigh, un scriitor irlandez care locuieşte în România, povestind într-o conferinţă despre relaţia cu editorul lui de la Dublin Review, un tip pe care l-a descris ca fiind morocănos, iritabil şi greu de mulţumit. Ceea ce, a adăugat Philip, era de bine, pentru că îl ajută să livreze texte mai bune, fie că e vorba de ficţiune, fie că e vorba de eseuri jurnalistice.

Editorul ăsta e un tip agresiv. Taie şi cere tăieri şi face sugestii şi face mutări şi chiar şi atunci când Philip intuieşte ce şi-ar dori schimbat şi modifică înaintea lui, editorul tot găseşte ceva, de data asta altceva, şi Philip iar schimbă şi tot aşa, pentru că nu se poate ca un text să nu fie făcut mai bun. Ceea ce, a adăugat Philip, era de bine.

Rolul unui editor, a subliniat Philip, e să înţeleagă ce vrea scriitorul să facă, unde vrea să ajungă, şi să-l ajute să ajungă acolo cât mai economicos şi cât mai focalizat. Dacă vrei să ai un cuţit de bucătărie ascuţit, editorul e piatra. E acolo să te ajute ca lucrurile pe care ţi le doreşti să le scrii să fie scrise, iar efectul lor asupra cititorului să fie covârşitor. Pe scurt, editorul, chiar morocănos şi imposibil de mulţumit, e un prieten, nu un duşman.

Ceea ce, nu poate să fie decât de bine.

În România nu asta e percepţia asupra editorului, un titlu prost înţeles şi prost folosit atât de cei care îl evită cât şi de cei care îl poartă. Cei mai mulţi editori de la noi – indiferent că lucrează cu text, sunet sau imagine, cu muncă jurnalistică sau cu muncă de ficţiune – sunt în cel mai bun caz nişte administratori care se asigură că o produsul trece şi pe la ei, iar ei îl ştampilează. În jurnalismul de la noi e omul care mai scoate nişte cuvinte sau mai pune altele de la el, uneori dă un titlu pompos sau mai aranjează nişte virgule. Alteori se apucă şi rescrie cu greu, înţelegând rolul ca unul ierarhic superior, în care tu cârpeşti ce n-a reuşit reporterul să facă.

Dar, cum spunea şi Philip, un editor bun te ajută să ajungi singur unde voiai şi declarai că vrei să ajungi. Te întreabă, îţi face sugestii, ba chiar îţi sugerează secţiuni întregi pe care ai putea să le muţi, ca să ai un arc narativ mai satisfăcător pentru cititor.

Într-adevăr, dacă scrii jurnalism şi flacăra deadline-ului începe să ardă, editorul trece pe scaunul şoferului. Mi s-a întâmplat şi mie când lucram în SUA să am doar o ştire şchioapă cu 10 minute înainte să plece ziarul la tipar şi să las finisarea pe mâna editorului, care putea face în opt minute o muncă de cosmetizare care mie mi-ar fi luat 30.

Dar de fiecare dată când am lucrat cu un deadline mai lung, greul era la mine. Editorul, ce-i drept, era acolo din faza de concepţie a ideii. Discutam cu ea ce voiam să obţinem, cu cine urma să vorbesc, ce speram să-mi spună fiecare, care era calendarul cu care lucram, pe când se putea aştepta să primească prima versiune. Era ca mama care are nevoie să ştie ce faci la şcoală sau ca iubita cu care-ţi negociezi libertatea unei beri cu băieţii, hai două dacă e şi meci.

Apoi, când mă întorceam de pe teren cu ceva, îmi făcea textul ferfeniţă, cu roşu, şi îmi spunea: „Bravo. Suntem pe drumul cel bun.” Mi-a luat ceva timp să înţeleg cum o bucată de hârtie plină de cerneală roşie poate să însemne că suntem pe drumul cel bun – da, editorul e un prieten, dar nu unul dintre ăia care o să-mi ascundă faptul că mi s-au rupt pantalonii în fund. Când scrii, editorul e şi avocatul cititorului, un reprezentant neales, iar dacă e bun, n-o să se teamă să se poarte ca atare, chiar dacă asta va genera scântei şi conflicte.

Cam asta spunea Philip la acea conferinţă şi, dacă până atunci publicul fusese tăcut şi nu pusese întrebări, după acest episod şi-au dat drumul: adică editorul te pune să te întorci la text? Nu poţi, în timp, să devii propriul tău editor? Când munceşti excesiv pe un text nu înseamnă că îşi pierde din farmec şi din autenticitate?

Asta e întotdeauna întrebarea mea preferată: nu e editorul un vampir care suge sângele şi viaţa dintr-o creaţie? Mereu când o aud mă gândesc la John K Galbraith, un economist legendar, care a scris o sumedenie de cărţi în care explica banii şi rolul lor în istorie. Întrebat odată cum reuşeşte să scrie atât de clar, de inteligibil şi să pară atât de spontan, a răspuns că spontaneitatea a adăugat-o la al cincilea draft.

Philip a răspuns şi el, simplu: pentru el editorul nu înseamnă un atac la autenticitate. Scopul lui nu e să publice prima versiune dintr-un text, fierbinte şi adesea neclară. Scopul lui e să fie citit şi înţeles, iar proza precisă să treacă cititorul printr-o experienţă transformaţională.

 

Articol integral din Carevasăzică #4.

About author

Redacția

carevasăzică_perspective

Editorial Carevasăzică 7 – Perspective

Read more
cities_Jing Zhang

Șapte aplicații mobile care te ajută când călătoreşti

Read more
adelina

Veni, vidi, vintage

Read more