Eseu
De ce mă întorc mereu și mereu în sala de teatru
21/11/2015
0
ntt4

Noaptea Teatrului Tânăr 2014

Cortina se ridică. În mijlocul scenei, actrița măsoară audiența din priviri, apoi își începe monologul. Dar pentru mine nu era actriță. Aveam 6 ani și era prima mea piesă de teatru. Pentru mine era o prințesă.

Am văzut piesa aia de 6 ori. La un moment dat, mă entuziasmam doar când treceam pe lângă clădirea Teatrului „Luceafărul” din Iași  pentru că știam că e casa prințeselor, zmeilor, prinților și a păpușilor.

Îmi plăceau mult momentele când se ridica și se lăsa cortina – primul mă introducea treptat în poveste, iar ultimul mă scotea, lăsându-mă puțin tristă că s-a încheiat, dar fericită că a avut loc. Era și ea un fel de personaj care le pune pe toate celelalte în valoare. Mai ales la sfârșit, când actorii se întorceau pentru aplauze.

Transformarea aia din personaj înapoi în om întotdeauna mă năucea. Zmeul se ținea de mână cu prințesa pe care voia să o răpească și cu eroul pe care voia să-l omoare. Eram și puțin supărată pentru că în final erau doar oameni, și puțin geloasă pentru că puteau fi și mai mult de atât, chiar dacă doar pentru câteva ore.

Îmi mai plăcea nespus și faptul că puteam participa în poveste. Actorii coborau de pe scenă și veneau între spectatori și, dintr-odată, spațiul poveștii se mărea și fantasticul intra în obișnuit sau obișnuitul în fantastic. Lumile fantastice de la televizor rămâneau mereu blocate în el și, chiar dacă păreau mai realiste, erau mult mai inaccesibile. În felul ăsta, teatrul e, poate, cea mai caldă și umană formă de artă.

Acum, 14 ani mai târziu, nu mai simt nevoia de fantastic și nu mă mai duc la teatru pentru piese  cu prințese, zmei și feți-frumoși. Merg la piese care imită viața, imită tragediile și bucuriile oamenilor. Frumusețea mare la teatru e că poți trăi ceva intens, plângi la suferințele unui personaj, râzi copios la o boacănă și nu trebuie să găsești rezolvare. Orice problemă are o soluție în teatru, orice situație o scăpare. Chiar dacă uneori scăparea e căderea cortinei, care te lasă cu multe întrebări fără răspuns. Îți bați capul cu ele câteva ore, dar apoi te întorci la propriile probleme, cărora trebuie să le dai singur de capăt.

Desigur, merg la teatru și pentru ceva nou, ceva care să-mi dea de gândit, să mă scoată din zona de confort. Recent, am citit un articol despre performance art și am rămas surprinsă câte lucruri interesante și curajoase îți permite să faci. Cum teatrul se reinventează și se autodepășește.

***

Când m-am mutat la București, viața absurdă și haotică a capitalei în sine mi se părea o piesă suprarealistă. Ironic, prima piesă pe care am văzut-o aici a fost „Împăratul neîmpărat” la Teatrul Nottara. Dar aici zmeul e uman, un prinț nu salvează situația, Ileana Cosânzeana nu vrea să se căsătorească cu el, iar supușii se răscoală împotriva împăratului, care nu era nici Roș, nici Verde, ci un om ca oricare altul, cu multe vicii și slăbiciuni.

A fost puțin dureros să-mi văd eroii din copilărie astfel portretizați, dar era important pentru critica socială pe care piesa și-o propunea, a instinctului de turmă, a corupției și a caracterului slab al oamenilor. După două ore, pleci destins, mulțumit de felul în care ți-ai petrecut seara și cu o lecție de morală.

De ce am scris toate sentimentalismele astea, unele fără rost sau sens pentru altcineva în afară de mine? Pentru că am crescut cu teatrul. Știu cum m-a influențat și cum fiecare piesă m-a transformat dintr-o păpușă ușor maleabilă într-un aproape păpușar.

De ce acum? Pentru că urmează Noaptea Teatrului Tânăr, un proiect ambițios care își propune să aducă teatrul aproape de tineri. Nu pentru că teatrul e „cool” sau pentru oameni culți, intelectuali, ci pentru că teatrul e cea mai ușoară formă de a empatiza cu cineva, de a suferi pentru cineva, de a gândi, de a-ți imagina și de a crește.

 

Noaptea Teatrului Tânăr stă sub semnul dialogului între generații și a nevoii de a inspira publicul larg și a-i stârni imaginația. Pe parcursul a mai mult de 8 ore, adolescenții din București vor avea ocazia de a simți pe pielea lor energia unui festival, de a descoperi că teatrul nu este o artă învechită sau elitistă, care nu îi reprezintă și, mai ales, că arta îi poate ajuta să-și viseze și să-și împlinească potențialul.

 

Articol scris de Andreea Irimia

About author

Redacția

poze-carevasazica-24

Nea Ion trăiește la fel: „Artiștii rămân artiști”

Read more
poze-carevasazica-17

Aplauze

Read more
dezordine_camin

409 A

Read more