Nuditate
Intersecții
11/07/2016
0

DIALÉCTICĂ s.f. Arta de a ajunge la adevăr descoperind contraziceri în raționamentul adversarului.

_MG_0766

E sâmbătă după-amiază și în pasajul de metrou, la Universitate, o femeia chircită sub mormanul de bagaje trântite pe umeri îmi cere telefonul să-și facă un selfie. N-am. Se scuză și dispare în mulțime. Eu stau proptită pe-un pilon de susținere, aproape adormită și aștept. Peste o oră îl voi întâlni pe Radu Nițescu. Mă gândesc la poemul lui, Dialectica urșilor: într-un cinematograf cu steluțe argintii pe tavan, o tipă își mișcă piciorul compulsivtîgîdîm tîgîdîm, iar Radu se imaginează făcând un întreg film despre asta. Tot așa se numește și următorul lui volum de poezii.

Ne aflăm la numărul doi al străzii Ioan Zamolit și se lasă seara.

Înăuntru – pete de lumină ușoară, gălbuie, venite din lămpite atârnate pe ziduri, fotografii vechi, cărți, oglinzi, table de șah și bere. Oamenii adunați în încăpere râd și chicotesc. Au capul înclinat pe spate, mâinile pe pahare și discută, din ce aud, despre poezii, vacanțe, Facebook. Radu se joacă cu o monedă de cinci bani. Nu spune prea multe. Stă așezat la o masă cu picioare lungi, într-un pulover albastru închis și evită contactul vizual.

S-a născut în ’92. Îi spun că la maternitatea Giulești conform unui interviu și se scuză. A uitat. „Ți-am spus că am o memorie foarte proastă”. Firicele din barbă i se întind pe obraji și pe colțurile buzelor cărnoase. Are dinții albi, puternici, ochii mari și scarpină cu arătătorul ambalajul sticlei de bere Timișoreana.

În 2012, pe când era student la Facultatea de Litere, Radu debuta literar cu „gringo”. Înainte de asta, asculta poveștile directoarei de grădiniță în timpul programului de somn, de la amiază, fuma după școală, printr-a șaptea, cu băieții, „la scăriță”, cum numiseră parterul unui bloc și rezolva probleme la matematică și fizică. Nu a învățat prea multă franceză în liceu, dar s-a încăpățânat, după cum spune, să meargă la secția Română-Franceză, la Litere.

Și seara se termină. Așa s-au petrecut lucrurile. Așa ori altminteri, dar asta îmi amintesc de atunci. Nu mare lucru. Peste o săptămână, m-am revăzut cu Radu într-un parc și a luat naștere interviul de mai jos. Ce veți citi e un (semi)pur tratat de dialectică, născocit în două sâmbete, în încercarea mea de a afla cine e tânărul poet Radu Nițescu.

Începem cuminte. Care sunt primele tale amintiri legate de poezie?

Păi, de când eram foarte mic și aveam pe ușa de la intrarea în cameră un poem de-al lui Arghezi pe care mi-l scrisese maică-mea. Sau nu, nu era Arghezi. Cred că era John Keats, dar nu mai știu cum se cheamă poemul ăla.

Ai început să scrii devreme poezii pentru diverse concursuri, reviste. Dar când ai început să scrii, la ce vârstă? Mă refer la momentul dinainte să trimiți cele scrise pentru a fi citite, publicate.

Când eram mic de tot, aveam vreo șase-șapte ani, eram prin clasa întâi. Abia învățasem să scriu, că aveam un scris absolut oribil. Nici nu știam bine toate literele de mână și scriam povești pe niște cărți albe, cu pagini albe pe care le aducea maică-mea de la editura pentru care lucra. Lucra la Editura Didactică și pedagogică pe atunci și scriam în ele, majoritar cu litere de tipar, un fel de povești cu eroi așa. Semănau cumva cu Legendele Olimpului pe care le citeam în prostie atunci. Când am început să scriu chestii un pic mai serioase, cred că prin liceu, clasa a zecea. Și da, erau poezii.

Dar ce te-a făcut să scrii poezie?

La început de tot, cred că voiam să evit o temă. Aveam de compus un eseu sau ceva de genul ăsta și am preferat să scriu poezie pentru ora de Română. După aia, am văzut că îmi place. I-a plăcut și profei. Mi-a dat și zece. Am zis ok, mai scriu. Dar nu în loc de eseuri. Pur și simplu îmi plăcea să fac asta. Plus că apăruseră unele concursuri, câștigam și bani de acolo. Îmi convenea asta. După vreun an sau doi, am început s-o fac pentru că îmi prindea bine. Mă ajuta să depășesc anumite spectacole de natură sufletească.

De vreme ce vom vorbi despre încercările și reușitele tale scriitoricești, ar trebui să o facem cronologic, făcând uz de flashback. Când ai început să iei în serios ce scrii și să publici?

Ar fi trebuit să îmi citesc un CV înainte să vin. Păi, am mers pe la cenacluri și am participat pe la concursuri și am mai publicat prin câteva reviste. Ca parte a participării la concursuri, parte, nu. Mergeam la Institutul Blecher, mai aveam și niște ateliere la facultate în anul întâi-atelierele vorba vine, și-am publicat în mai multe reviste. Nu mi le amintesc pe toate.

[Poesis International, Subcultura, Actualitatea literară, Vorba vine, Steaua, România literară, SUBCAPITOL, Zona nouă]

Dacă tot spui de aceste „ateliere, vorba vine”. De exemplu, când întrebi un scriitor cum a învățat meserie, de obicei răspunde: „Citind.” Tu crezi mai degrabă în învățarea de unul singur, din experiență sau în cea căpătată în școli, la ateliere? Știu că tu ai făcut Facultatea de Litere. Te-a ajutat?

M-a ajutat într-un sens, adică să îmi ordonez un pic lecturile și să-mi fac puțină ordine în minte, dar nu e sub nicio formă necesar să faci Facultatea de Litere, ca să scrii bine. În schimb, cred că e necesar să citești mult. Cât despre experiență, nu trebuie să ai o experiență de viață cine știe ce. Poți să nu faci absolut nimic. În schimb, trebuie să afli chestii despre experiențele altora de viață. De aia zic să citești sau să te uiți la filme. De undeva trebuie să culegi informația să poți să scrii. Dacă nu faci tu, măcar să afli ce-au făcut alții. Dar, cu siguranță și-o experiență de viață bogată te ajută. Nu-ți pune bețe-n roate.

În 2012, ai debutat cu un volum de poezii intitulat gringo. Cum ai ajuns să îl faci și să îl publici?

Am adunat la un moment dat o parte din ceea ce scrisesem până atunci și i le-am trimis unui Cristian, editorul de la Casa de Pariuri Literare. Înainte de asta, am mai arătat ce scriam și altor prieteni. I-am arătat lui Cosmin Ciotloș, el era proful meu de facultate de atunci, seminarist. Am vorbit cu mai mulți. Cu Claudiu Kormartin mai vorbeam pe atunci. Și acum. Cristian a acceptat manuscrisul și a apărut. Poate că ar fi fost bine să aștept o perioadă. Așa mi se pare acum. N-aș fi băgat chiar toate poemele pe care le-am băgat, dar pe de altă parte, a fost un moment ok. Și nu pot să zic că îmi pare rău că am debutat atât de devreme.

Ai spus că poezia vine din frustrări și din absențe. Cât timp ai scris Dialectica urșilor ce te-a frustrat?

Acum nu știu. Nu pot să dau un singur răspuns la asta, că sunt o grămadă de chestii care te frustrează în fiecare zi mai mult sau mai puțin. Bine, frustrează poate e un termen un pic exagerat aici. Nu știu de unde s-o iau. După părerea mea, fiecare poem din carte descrie o situație destul de nasoală. Nu cred că sunt prea fericit în niciunul dintre ele. Se poate nici să nu fi avut țigări, și să mă fi certat cu un prieten, și să nu fi avut bani, și să fi ratat încă o dată o sesiune la facultate și să mă simt pur și simplu singur în ziua aia, habar nu am de ce. Și să îl văd pe taică-miu că se chinuie să ajungă la baie. Sunt multe chestii la care m-aș putea gândi. Da’ nu îmi dau seama care dintre ele adunate într-o anume zi m-au influențat când am scris un poem. Și să mă fi îmbătat cu o seară înainte, și să, și să, și să.

Cititsem într-un interviu că ai ținut morțis ca primul volum, gringo, să aibă ilustrații, ca să fie mai grosuț.  Dialectiva urșilor are mai multă poezie și mai puține imagini sau cum stau lucrurile?

Nu, în ăsta nu sunt imagini deloc. Intenționam la un moment dat să fac o colaborare cu o prietenă pe care o cheamă Elodie, dar am renunțat la idee. În interviul în care ai citit tu că voiam să fie mai grosuț, am răspuns probabil mai la mișto. Nu chiar de aia voiam să apară ilustrație. Mi se părea mie că sunt faine desenele alea și că se leagă cumva. Era grosuț și fără ele. Acum nu îmi mai plac așa de mult desenele alea. Uite, poemele mai degrabă le-aș accepta decât desenele. Aia cu desenele chiar a fost o idee proastă.

_MG_0716

Poate simțeai că poemele nu erau complete, că aveau nevoie de un suport substanțial.

Nu, mi s-a părut mie mai cool. Hai să fim sinceri. Dar am fost fraier. Asta e. Toți suntem fraieri uneori.

Povestește-mi despre procesul de scriere: pix, foaie, laptop…cum scrii? Ai o rutină?

Depinde unde sunt. Acasă, în general, scriu la laptop. Când nu sunt acasă și am chef să scriu, dacă sunt plecat din București, scriu pe foaie. Dar de un an jumate nu mă mai apucă așa inspirația în baruri sau în parc sau cine știe pe unde. Înainte mi se mai întâmpla și asta. După aia mi-am dat seama că pot trăi și fără. Când sunt pe undeva plecat din București, nu am laptopul la mine și vreau să scriu într-o seară ceva, scriu pe foaie, na. Și când mi se strică laptopul, și când n-am răbdare să-i dau drumul. Funcționează și laptopul meu ca un… Cred că aparatul ăsta (n.r. reportofonul) are mai mulți rami decât laptopul meu. Dar, în general, la laptop.

 Înțeleg că modul de a scrie s-a schimbat de-a lungul anilor, că îți lipsește entuziasmul. Există, totuși, ceva în maniera ta de a scrie care s-a păstrat? Scrii repede?

Nu, durează mult acum până scriu un poem. Nu prea mai scriu un poem într-o zi. Sau rareori. Dar de obicei îmi ia câteva zile să scriu un poem. Mai ales dacă e mai lung. Dacă e mai scurtuț, poate.

Vrei să spui că înainte scriai pe loc? Te puneai la masă și-l scriai?

Ah, nu, nu sunt Nichita Stănescu. Nici chiar. Dar stăteam și atunci pe text. Îmi mai luam notițe random, ceea ce acum nu mai fac.

 Nu se întâmplă să-ți notezi lucruri despre care ai vrea să fie următoarele poezii?

Nu, încerc să le țin minte. Dar nu prea îmi iese. E și un exercițiu de memorie aici.

 Deci, odată ce ai timp și inspirație, te așezi pur și simplu și scrii?

Dacă am timp și chef, mai degrabă. Nu prea cred în inspirație.

Nu te inspiră nimic? Până la urmă, cred că găsești inpirație și-n frustrări.

Da, bine, prin inspirație putem să înțelegem foarte multe chestii. Ziceam…m-am cam pierdut un pic. Care era întrebarea?

 Acum, înțeleg eu, că, dacă ai timp și chef te așezi și scrii, nu?

Da, cam așa.

Credeam că e un proces mai îndelungat.

Mă așez și scriu. Când mă plictisesc, mă opresc. După aia, revin. Tot așa.

Dar cum se manifesta entuziasmul de care vorbești prin primele poeme?

Nu am spus că nu mai am entuziasm.

Ai spus-o într-un autointerviu.

Păi, scriam mai mult, de exemplu. Mai mult în sensul de mai des. Și, uite, mă mai întâlneam cu prieteni și uneori ne mai apucam să scriem. N-am mai făcut asta de foarte multă vreme.

Și acum nu scrii mai des pentru că nu mai ai chef? Sau nu ai timp?

Timp am. Cred că nu am chef. N-am. Nu știu exact ce n-am. Da, n-am chef. E cel mai corect și cinstit.

Poezia nu-ți aduce satisfacția supremă? Ai vrea să faci și altceva pe lângă?

Da, sunt o grămadă de chestii pe care aș vrea să le fac sau să le fi făcut. Dacă îmi aduce satisfacția supremă, nu știu. Greu de zis.

 Ce-ai fi vrut să faci și n-ai făcut?

Să cânt la un instrument sau să învăț germana când am avut ocazia. Sau să învăț să calculez integrale în liceu, să dau la altă facultate. Sau să fiu campion la șah, să ajung la competiții internaționale. Sau să fac un sport de performanță. Nu știu. Sunt multe chestii. Sau să fac balonașe de săpun mi-ar plăcea acum.

 De ce scrii doar poezie atunci?

Pentru că nu fac alte chestii și cumva mă ajută să trec peste asta. Să mă împac cu ideea că nu fac și alte chestii. Cred.

Legat doar de poezie regreți ceva?

Da, am regrete și din punct de vedere al activității în literatură. Puteam să citesc mai mult. Puteam să traduc mai mult. Puteam să debutez mai târziu. Puteam să fac mai multe.

Să debutezi mai târziu pentru că nu erai pregătit atunci?

Puteam să debutez mai bine dacă așteptam doi ani.

Adică, cu poeme mai bune?

Cu poeme mai bune, da.

 Ce înțelegi printr-un poem bun?

Aici intervine și un grad mare de subiectivitate. Nu poți fi obiectiv și să spui poemul ăsta e bun, poemul ăsta nu e bun. Că nu ai criterii. Asta e interesant la poezie. Nu ai criterii obiective după care să măsori.

Dar ce nu au bun poemele din gringo?

O parte dintre ele sunt imature. Ăsta e cel mai bun termen. Și când zic sunt imature, nu-i nicio metaforă aici. E fix sensul de bază al cuvântului imatur. O gândire ușor imatură. Ulterior, am mai citit și am mai descoperit și eu chestii.

_MG_0796

Citești tot ce apare sau ești mai selectiv dacă vorbim de colegii tăi de breaslă din literatura contemporană?

Mă, încerc să citesc cam tot ce apare. Nu pot întotdeauna, că nu pun mâna pe toate cărțile. Dar, în cele din urmă tot le găsesc la altcineva sau în librării. Bine, acum apar foarte multe volume de poezie într-un an în România și foarte multe volume de poezie foarte proaste. De fapt, nu pot să zic că le citesc chiar pe toate. Le citesc pe alea pe care cumva le așteptam, citisem despre ele și știam că urmează să apară. Cunosc în principiu editurile care publică poezie la noi și când apare un volum la ele, știu. Dar cumva mai poți întreba când nu cunoști un nume și-o carte când e vorba de un debutant. Cum am fost eu. Întrebi pe cineva „Cum e cartea asta? Tu ai citit ceva despre?” și dacă sunt vorbe încurajatoare acolo, dacă ai fost la o lectură și ți-a plăcut ceva, iei și cartea. O citești mai departe. Dar în principiu încerc să citesc tot ce apare.

Ce așteptări legate de noul volum ai?

Wow. Vreau să iau premiul Nobel. Nu știu. Nu mi-am făcut niciun fel de așteptări. Ceea ce mi-ar plăcea e să ajungă la cât mai mulți oameni, să fie citit de cât mai mulți. În rest, chiar nu mă interesează. Bine, m-ar interesa de exemplu, să fie tradus, că tot am zis că vreau să fie citit de cât mai mulți oameni. În orice limbă, nu mă int…. În engleză ar fi ideal, că, na, aproape toată lumea cunoaște engleza. Dar da, asta. Să fie citit de cât mai mulți.

Ce te sperie cel mai tare?

Uite, aș vrea să fiu și eu printre oamenii ăia care răspund avioanele sau urșii, dar nu funcționează. Nu cred că am o frică așa, care să mă bântuie. Poate că-s prea nepăsător. Sau poate că nu m-am gândit niciodată.

Și când scrii o poezie, ce simți?

Nimic deosebit.

Dar spui că scrii pornind de la frustrări. Trebuie să fie ceva acolo, niște nervi.

Ok, uneori ești amuzat, alteori ești trist, alteori ești vesel, alteori ești spart.

Adică, tu ești așa.

Da, eu sunt așa.

După șase zile de la interviu, Radu mi-a scris pe Facebook: „nu m-ai mai întrebat nimic, nimic nimic J . am fost așa clar. ar fi super.” Nu știu ce l-aș fi putut întreba. Poate despre cum paria în cazinouri, ca să bea cafelele de acolo. Sau poate despre cum s-a simțit atunci când mama lui a murit. Sau despre crizele ușoare de epilepsie pe care a încercat să le trateze printr-a zecea, la spitalul Obregia.

Uneori, tremură din cauza lor și, alteori, aș vrea să cred, din cauza poeziilor pe care le scrie.

Articolul face parte din colecția Nuditate. A fost scris de Oana Barbonie și editat de Andreea Irimia. Fotografiile au fost realizate de Adriana Baciu. 

 

 

 

 

 

About author

Redacția

9

Anel Marie își lasă amprenta

Read more
a6

„Arta se întâmplă”

Read more
Ie6

Identitate pe pânză

Read more