Arte
Ivana Mladenovic pune camera pe realitate
22/12/2015
0

O sârboaică venită în București acum zece ani face filme prin care te provoacă să vezi lumea fără prejudecăți.

 

ivana_mladenovic_soldații

 

Ivana Mladenovic e precum filmele ei. E directă, nu judecă, nu interpretează.

Autenticitatea stilului său cinematografic e și ceea ce i-a adus aprecierea criticilor și, mai nou, finanțare de la Consiliul Național al Cinematografiei pentru viitorul său proiect, „Soldații”, o adaptare a cărții lui Adrian Schiop, considerată de criticii literari cel mai bun roman apărut în România în ultimii ani.

De când s-a apucat de cinema, Ivana face filme despre categorii sociale considerate marginale, dar fără să vrea să demonstreze nimic. Alege subiectele și personajele cu care lucrează pentru că încearcă să înțeleagă oamenii care sunt la limita dintre ce e permis și ce nu de societate – sau pe cei care au depășit linia cu premeditare. Face acest lucru pentru că ea însăși se simte un misfit, iar filmul e un mecanism prin care încearcă, de fapt, să se înțeleagă pe sine.

Ivana filmează în stil documentar pentru că așa i se pare potrivit față de poveste și, mai ales, față de spectator, nu e influențată de „noul val” sau de orice alt curent sau regizor. Alege felul în care spune povestea în funcție de protagonist și, de cele mai multe ori, e greu să îi integrezi stilul în parametrii specifici – home video, direct cinema sau documentar observațional. Și nici nu ar vrea. Îi place să experimenteze forma, atâta timp cât rămâne veridică față de personaj, pentru că vrea doar să spună povești despre oameni obișnuiți și subiecte care o interesează, folosindu-se de camera de filmat. Iar oamenii de cinema spun că o face foarte bine.

***

Ivana nu a vrut dintotdeauna să fie regizoare. Nici nu ar fi avut cum. În orașul în care a copilărit, Kladovo, o cetățuie mică de pe malul sârbesc al Dunării, prea multe despre cinema nu se spun.

S-a născut în 1984 și a crescut într-o familie cu un tată veterinar și o mamă economistă, alături de un frate mai mic. În anii aceia, obișnuia să stea în fața televizorului non-stop. Avea o bonă cu un ginere cameraman care le aducea tot timpul casete video și vedea și trei filme pe zi. Mai târziu, a început să frecventeze clubul video al orașului, iar în liceu mergea la Belgrad și făcea schimb de casete ca să aibă mereu ceva nou de văzut. Tatăl îi recomanda tot timpul să vadă ce-i plăcuse când era tânăr, Tarkovski, Fellini sau Kurosawa, pentru a-și forma cultură generală, iar cu fratele obișnuia să vizioneze repetat același film cu Bruce Lee și să replice aceeași scenă de zeci de ori – ea se sinucidea și el o răzbuna. Tot pe-atunci, Ivana juca în piese de teatru locale, nu profesionist, pentru că e prea timidă ca să nu simtă că leșină de fiecare dată când se afișează în fața unor spectatori.

Când a împlnit 18 ani și trebuia să dea la facultate, Ivana s-a gândit prima dată să studieze Arte. Film sau fotografie sau orice. Nu a fost să fie pentru că părinții nu au lăsat-o, așa că s-a reprofilat și a dat la Drept, la Belgrad. Și-a dat seama rapid că aplicarea legii nu o pasiona și că nu s-ar vedea niciodată lucrând toată ziua închisă într-un birou. Tot filmul o interesa, așa că și-a făcut un plan – ziua mergea la cinematecă și noaptea învăța pentru facultate. Timp de trei ani, s-a ținut de el.

Atunci spune că a văzut cele mai multe filme – de la Bertolucci, Pintilie, Scorsese, Bergman, Wenders, Allen la Pasolini, care încă a rămas printre preferații ei. De Pasolini e fascinată de tot ce a făcut ca regizor și ca poet, dar cel mai mult o leagă obsesia pentru antici. Obsesie pe care vrea să o translateze cumva, nu știe cum, în cadre din filmele ei.

Când a început să meargă des la cinematecă, mai întâi încerca să înțeleagă deciziile regizorale, tehnicile, de ce folosesc un anume tip de cadrare sau de montaj, cum sunt construite personajele, de ce sunt alese acele spații de filmare, și nu altele, care este compoziția imaginii de pe ecran. Lucid, analitic, Ivana diseca tot. Mai târziu, și-a dat seama că se bucură mai mult de un film dacă nu îl analizează și a început să se uite din nou ca un neprofesionist. S-a lăsat în voia acțiunii personajelor și s-a bucurat de poveste și de magia filmului, așa cum o numește deseori. Și acum se uită la filme tot la fel, pentru că, pentru Ivana, nu acțiunea, nu montajul sau sunetul, nici măcar scenariul nu sunt la fel de importante pentru un film precum sunt personajele din el.

Din perioada aceea, cel mai mult a marcat-o „Mulholland Drive”, al lui David Lynch, deși nu e nici pe departe filmul ei preferat. Când l-a văzut, spune că s-a întâmplat ceva, o magie, și că și-a dat seama că vrea să facă parte din lumea filmului altfel decât din scaunul de spectator.

Dar nu a vrut să fie regizoare nici atunci. Ar fi făcut scenaristică, producție, scenografie, ar fi fost chiar omul cu cafeaua, numai să fie parte din procesul de a face cinema. Decizia de a da la regie de film a luat-o puțin mai târziu, în 2005, când s-a hotărât să vină de la Belgrad la București și să învețe la UNATC.

În București nu a vrut să vină pentru că îi plăcea orașul sau pentru că i se părea școala mai bună decât în altă parte. A vrut aici pentru că era aproape. Pentru că era ușor să revină acasă dacă își dădea seama că nici regia nu era de ea și pentru că, aici, pe părinți îi costa cei mai puțini bani. Fusese admisă în același timp la Regie film și la Drept în München, dar n-a vrut să pună povara altor trei ani pe părinții ei și a ales să vină în orașul în care i-ar fi fost cel mai puțin greu să greșească.

Când le-a spus părinților, la început, tatăl nu a fost de acord. A plâns că fiica lui pleacă peste Dunăre să facă o meserie unde femeile nu au ce căuta. Că e greu și că din film nu ies prea mulți bani. Că dă la o parte un viitor sigur în Drept pentru a face artă. Că pleacă de lângă el și îl lasă singur. „He is Ivana’s unhapy father. I feel sad and hope she comes back”, spune în „In the Village”, un documentar cât se poate de personal despre orașul natal al Ivanei. Același documentar în care fratele său spune că uneori, de dor, stă la Dunăre și se gândește că ar putea înota până la ea. Același în care bona îi ghicește viitorul în boabe de porumb și o verișoră spune că speră că încă mai există șanse pentru ea.

Dar, de data asta, Ivana nu s-a mai lăsat.

***

Când a ajuns la București, Piața Iancului, unde se află UNATC, a speriat-o. I s-a părut urâtă și neîngrijită, lipsită de monumente și de clădiri estetice, prea diferită de centrul orașului, prea aglomerată de comercianți la marginea drumului. În timp, a învățat să aprecieze diversitatea oamenilor și a realizat că e un factor care face din București un loc în care nu te plictisești. Că așa ajungi să îți pui niște întrebări care îți mai deschid mintea și că, poate, te ciocnești de niște situații care te scot din obișnuit și pot avea calitatea de a te face un om mai bun.

La început, nu știa română mai deloc și înțelegea doar frânturi din cursuri și din conversațiile cu colegii săi. La seminare îi cereau lucruri simple, de observare a ceea ce vedea în jur și abia se descurca să enumere câteva obiecte, deși erau cuvinte comune, precum „pisică” sau „acoperiș”. Nici cerințele nu le înțelegea și trebuia tot timpul să ceară cuiva să i le traducă. Vorbea mai mult engleză, iar când știa să spună ceva în română se enerva că pronunția sa apăsată și directă, așa cum vorbesc toți la sud de Dunăre, o făcea să pară că dă ordine. S-a descurcat cu traducerile unui prieten și cu o colegă de apartament care îi preda constant pentru a învăța mai rapid română. Chiar și așa, după șase luni s-a îmbolnăvit. Stresul permanent că nu poate comunica cu ceilalți îi lua toată energia, fără ca măcar să-și dea seama. Abia când a mai învățat românește și a început să se înțeleagă cu cei din jur a început să își revină ușor-ușor.

În anul trei de facultate s-a întâmplat să îl cunoscă pe regizorul Florin Șerban. Îi plăcuse un documentar făcut de Ivana, despre o groapă de gunoi de la periferia capitalei, așa că a selectat-o să filmeze un workshop pe care avea să îl țină cu deținuții din Penitenciarul Jilava ca pregătire pentru „Eu când vreau să fluier, fluier”. Șerban a ales-o pentru că a fost cea mai bună dintre toți studenții pe care i-a văzut. I s-a părut că e inteligentă și cu capul pe umeri, că e puternică și că poate duce proiectul fără să se emoționeze gratuit. Știa că nu e ușor să mergi în penitenciar și să ajuți niște deținuți să dea ce pot mai bun pe ecran fără să vii cu prejudecăți de acasă.

În cele câteva momente de dinainte de a intra în penitenciar, Ivanei i-a fost frică. Dar doar câteva minute, până când s-a obișnuit cu ideea și și-a dat seama că nu e nimic altceva decât teamă de necunoscut și că singura formă de a o depăși este să se ducă acolo fără niciun fel de așteptări. După, spune că a fost magic. I-a plăcut felul în care abordarea lui Șerban de a lucra cu actorii păstra autenticitatea personajelor – nu era cu replici, nu era nimic forțat, nimic scris și apoi repetat. Băieții – căci așa le spune, nu deținuții, nu pușcăriașii, băieții – se comportau cum le era cel mai natural, fără să joace, fără să evite să spună lucruri pentru a nu deranja.

Printre deținuții pe care i-a întâlnit la proiectul lui Șerban se aflau și Alex Mititelu, Giani Versace și Papan Chilibar. Din filmarea eliberării din penitenciar și a reintegrării lor în societate s-a născut „Turn Off the Lights”, documentarul cu care a debutat în 2012.

La „Turn Off the Lights” a început să filmeze în 2009, încă de când lucra cu Șerban. E filmul care a crescut-o cel mai mult și cel care a durut-o cel mai tare. A intrat în viețile lor și de acolo a făcut totul din instinct, fără să se gândească prea mult la ce reprezintă. Voia să arate cum se readaptează la societate trei tineri care și-au petrecut o bună parte din viață în închisoare, însă fără să manipuleze povestea sau să îndulcească lucrurile pentru spectator. Fără să filtreze realitatea. Cu tehnici minimaliste de filmare și o cameră observațională. Cu cadre lungi și tăieri de montaj la vedere. Totul, pentru a favoriza autenticitatea poveștilor și, mai ales, a personajelor.

Forța documentarului stă în faptul că te face să te simți ambiguu față de protagoniști. A spus-o toată critica de film și o spune orice spectator. Nu încearcă să arate cum și de ce au ajuns la închisoare sau să exotizeze personajele. E o investigație antropologică, foarte intimistă, mediată de camera de filmat. Îi observi în situații dintre cele mai obișnuite – ce fac zi de zi, cum vorbesc, cum sunt cu familiile lor, cum se distrează. Din această observație, începi să înțelegi. Înțelegi că sunt ca oricare dintre noi, că oamenii nu sunt doar buni sau doar răi, că realitatea nu e nici albă, nici neagră, că lucrurile sunt determinate de medii și circumstanțe pe care, de cele mai multe ori, nu poți să le controlezi.

Cu „Turn Off the Lights” a ajuns în selecția oficială a Festivalului de Film de la Tribeca. Tot cu el a câștigat premiul pentru mai bun documentar la Festivalul de Film de la Sarajevo, ediția din 2012, și în 2013 a luat un Gopo la aceeași secțiune. Dar niciun premiu nu contează atât de mult pentru Ivana precum faptul că fiica lui Papan, decedat după filmări, rămâne toată viața cu o imagine în care tatăl său o ține în brațe și o pupă. O imagine care a ieșit din mâinile ei.

Din 2012, de când a lansat documentarul, Ivana a tot continuat să lucreze. A scris și început scenarii pentru cel puțin trei filme. A plecat cu o bursă la Berlin, unde timp de opt luni spune că a descoperit cu adevărat lumea artei. Împreună cu un co-scenarist și mentorul pe scenariu de la Berlin a dezvoltat o idee de film pentru care caută producător și în martie a debutat ca expozant la Salonul de proiecte de la MNAC, cu un video-art în care a filmat cum dansează o fată Miss Piranda.

Din vară este și actriță în „Inimi cicatrizate”, filmul lui Radu Jude, bazat pe viața lui Max Blecher, de care Ivana e atât de fascinată încât a citit de mai multe ori tot ce a scris. Dintre tot ce face, să fie actriță îi displace cel mai mult. De fiecare dată când apare în fața camerei trebuie să lucreze cu ea câteva minute pentru a se simți confortabil și a spune replica pe tonul potrivit – pentru asta trebuie uneori să repete și de patru ori. Dar o face pentru că simte că e o experiență din care învață, atât personal, cât și pentru ce poate să aducă din lucrul cu Jude la filmul ei. „E important să continui să lucrezi pentru ca la un moment dat să ajungi la ceva ce chiar vrei să faci,” spune ea. „Să nu te gândești prea mult ce reprezintă. Să faci și să faci altele.”

Iar pentru Ivana, proiectul pe care îl aștepta era „Soldații”.

***

Ideea ecranizării i-a fost dată în 2013 de Ștefan Iancu, un prieten care citise cartea lui Adrian Schiop, pe atunci încă nepublicată. I se păruse că abordara stilistică a lui Schiop, foarte directă, fără să ocolească pe nimeni de duritate, avea multe în comun cu a ei. A citit cartea dintr-o singură respirație și l-a contactat imediat pe Schiop să îi propună să colaboreze. Lucra la alt scenariu, dar a simțit că „Soldații” are o structură mai închegată și că pune probleme mai importante, așa că a decis să amâne proiectul și să înceapă să se gândească la adaptarea cărții. Ivana a fost prima care i-a scris lui Schiop, dar nu acesta a fost singurul motiv pentru care cei doi au ajuns să colaboreze. Schiop a acceptat propunerea pentru că a simțit că, dintre toți regizorii de la noi, ea cunoaște cel mai bine marginalitatea romă și că înțelege cel mai bine cine sunt oamenii ăștia, că nu trăiește „într-o bulă burgheză cu idei pescuite de la TV” – cuvintele lui.

Din 2013, de când s-a lansat, „Soldații. Poveste din Ferentari” a stârnit în presa literară mai multe discuții decât orice altă carte lansată recent și continuă să fie considerată de majoritatea criticilor cea mai bună apariție editorială din ultimii ani. Romanul spune povestea lui Adi, un fost jurnalist care se mută în Ferentari pentru a documenta un doctorat despre manele. Îl întâlnește pe Alberto, un bărbat care își petrecuse aproape toată viața în închisoare și încep o relație amoroasă care, în final, se dovedește a fi imposibilă. Ceea ce a apreciat Ivana cel mai mult la carte nu este curajul de a scrie un roman gay, nici faptul că acțiunea se desfășoară într-un loc despre care nu s-a scris foarte mult, ci faptul că autorul nu tratează subiectul ca fiind un tabu și cartierul ca fiind exotic. Această naturalețe în abordarea stilistică aduce un plus de autenticitate, pe care Ivana îl caută întotdeauna în poveștile pe care le pune pe ecran.

Tot stilistica e ceea a atras-o în proiect pe Ada Solomon, considerată una dintre cele mai bune producătoare de film din Europa de Est. Înainte de a îi scrie lui Solomon, Ivana se temea că niciun producător din România nu ar fi acceptat un proiect care ar putea stârni atâtea controverse, că nu ar înțelege că filmul nu va fi despre gay, ci despre o poveste de dragoste imposibilă, așa cum sunt toate poveștile de dragoste imposibile, sau că nimeni nu ar vrea să producă un proiect care s-ar filma în Ferentari. Dar pe Solomon nu a interesat-o atât subiectul, cât faptul că el ar putea deveni fascinant doar pus sub ochiul regizoral al Ivanei. Îi plăcea povestea din carte, dar a crezut mai mult în interpretarea Ivanei și că poate aduce pe piață un produs cultural valoros, dacă are condițiile să spună lucrurile cum și-a propus. Motiv pentru care a și acceptat să facă parte din proiect.

De când au început să lucreze împreună, „Soldații” a tot câștigat premii pentru finanțare, din țară și din afară. La CNC Ivana a ieșit a doua pe listă la categoria debutanților, cu 86.000 de lei pentru primul lungmetraj de ficțiune. La Transilvania Pich Stop s-a aflat pe primul loc, iar la CineLink, în Sarajevo, a fost din nou printre câștigători. Finanțarea de la CNC, în primul rând, și apoi toată încrederea învestită de peste tot au făcut-o pe Ivana să simtă filmul din ce în ce mai mult ca o mare responsabilitate. Că trebuie să facă ceva bun cu el și că e mult de muncă pentru ca filmul să fie cel puțin la fel de bun precum este pe hârtie.

ivana

 ***

Degetele îi aleargă pe paginile din „Rescrierea secvenței”, o carte pe care o folosește ca inspirație pentru film. Caută o imagine cu o statuie în stil antic pe care ar vrea să o integreze în scenografie, dar până să ajungă la ea se oprește la mai multe fotografii. Un bărbat mort de beat pe stradă, un câine paraplegic, mașinuțele din cartier, aceleași în care se dau Adi și Alberto, un graffiti din Ferentari, un tânăr cu o seringă-n gât. „Un fel de iad – dar unul în care oamenii au învățat să fie fericiți.” Sunt fericiți pentru că nu au alte așteptări. Pentru că așa au crescut, așa cred că e lumea și răspund realității conform a ceea ce văd. „Doar privirea din exterior face lucrurile să pară grave”, spune Ivana.

Întocmai această privire o înspăimântă cel mai mult. O înspăimântă că o să apară. Că o să filtreze realitatea și că nu o să fie viața oamenilor de acolo, așa cum se simte la fiecare birt sau colț de stradă, ci că o să fie totul exotic, nenatural, văzut ca din centrul orașului.

Odată cu toate fricile vin și mecanismele de stâpânire ale lor, iar pentru Ivana acest lucru s-a tradus în muncă. De când lucrează la „Soldații”, și-a schimbat complet stilul de viață. Se trezește în fiecare zi la opt jumătate și până seara, la doisprezece, nu stă o clipă. Pregătește castingul, lucrează la scenariu, face cercetare de teren, discută cu oameni care au mai făcut proiecte pe subiecte apropiate, Barabancea sau Andrei Dinescu de la „Steaua de mare”. Vara asta, în vacanță a fost doar acasă, trei săptămâni în care a făcut plajă pe malul Dunării și a citit despre Michelangelo. Nu-și mai permite să iasă în oraș decât foarte rar, de două sau trei ori pe lună, pentru că apoi se resimte câteva zile și îi ia din timpul în care ar putea sta să lucreze.

Cel mai mult îi place când merge să se familiarizeze cu locațiile. Atunci simte că e cel mai aproape de film, când vorbește cu oamenii, când vede un spațiu, când pune mâna pe camera de filmat și înregistrează un moment care să o inspire mai târziu. O face în fiecare weekend, după ce toată săptămâna merge în intervale precise fie la repetițiile pentru „Inimi cicatrizate”, fie la castingul pentru filmul ei.

Alegerea personajelor e momentul-cheie pentru film, pentru că, în viziunea estetică a Ivanei, ele sunt cele care dictează forma. De câteva luni, patru-cinci ore pe zi, se vede cu potențialii protagoniști, actori non-profesioniști selecționați de Viorica Capdefier, de la CDF Casting. Nu se grăbește. Va opri procesul doar atunci când va găsi în cineva doza de duritate și sensibilitate pe care o caută, acea doză care face din Adi și Alberto, personajele din carte, să-ți rămână în cap chiar dacă nu le-ai îndrăgit.

Timpul lung dedicat castingului e una dintre marile diferențe pe care le-a resimțit de când a trecut la film de ficțiune, pentru că la documentar întotdeauna pornea direct de la personaje. Subiectul venea după. Acolo îi era mult mai la îndemână să pună focus pe personaj și să creeze emoție prin poveștile lor. Asta i-a fost, de fapt, cel mai greu – să accepte că nu mai face documentar, că trebuie să construiască totul de la zero, și nu să înregistreze ceea ce există deja.

Apoi, a resimțit diferența și mai mult cât timp a lucrat la scenariu. Din ianuarie, a scris peste jumătate de an cu Adrian Schiop și apoi câteva luni singură, pentru finalizare. Cu Schiop nu a fost greu și chiar i-a plăcut să lucreze împreună, pentru că îi apreciază umorul – deși Schiop spune că a făcut-o tras-împins pentru că îi e greu să gândească în limbaj cinematografic.

Umorul o caracterizează poate cel mai mult pe Ivana ca autor. Îi place candoarea personajelor atunci când se simt vulnerabile și cad în ridicol și îi place să exploateze asta cât de mult. E un umor care nu te face să râzi în hohote, abia zâmbești, pentru că are o anumită notă dramatică în el. Această combinație dintre ridicol și dramatic e una dintre lucrurile pe care vrea cel mai mult să le redea în filmul său. Deși e o poveste tristă, nu vrea să plângem, ci să ne uităm la film și să ne îndrăgostim de personaje, să trăim alături de ele, fără să ne gândim cine e mai vinovat. Dar, mai mult, Ivana vrea să ne punem niște întrebări – despre relații, despre bani, despre cine suntem și ce alegeri facem, pentru că în mod cert filmul nu ne va da niciun răspuns ferm.

La scris, nu se întoarce niciodată cu drag. Îi place mai mult să stea pe teren cu camera de filmat. Până atunci, abia în vara lui 2016, mai are multe de pregătit: personajele, locațiile, contractele – să fie totul gata pe hârtie. Să fie gata pentru ca apoi să ia camera și să mai schimbe lucruri, să aibă surprize, să nu fie totul cum au stabilit, pentru ca, la final, „Soldații” să fie un film care să aibă lejeritate, să nu fie prea gândit. Să fie cu emoții, acelea pe care le poți avea doar când ești direct în contact cu oamenii. Atunci când e totul trăit pe viu, și nu scris.

 

Articol scris de Iulia Barbu pentru Carevasăzică#7.

Fotografii de Vio Dan.

About author

Redacția

Sursă: Pagina oficială de Facebook a filmului „De ce eu?”

Tudor Giurgiu: „Am vrut să fac un film în care să fiu și eu”

Read more
cooltura

Pas cu pas înspre „cool-tură”

Read more
paraschivumihaela.blogspot.com
mihaela-ilustrations.blogspot.com

Obsesii şi temeri

Read more