Eseu
De la Sighișoara la București, la 14 ani
23/09/2015
0

Monica-Jitariuc-co-managing-directorSunt din Sighișoara și am plecat de acasă la București când aveam 14 ani. Am plecat pentru ca îmi plăcea enorm limba franceză și am vrut să fac un liceu bilingv – Școala Centrală, lângă Parcul Icoanei. Părinții mei au fost curajoși că m-au lăsat sa plec. Am plecat cu trenul și îmi aduc aminte perfect mirosul de tren și traseul pe care l-am făcut: Sighișoara-Brașov-Predeal-Sinaia-Ploiești Vest-București Nord.

La plecare, m-au condus toți la gară – cei trei frați, părinții, prietenii. M-am simțit ca o vedetă, plecam la Capitală! Nu mi-am pus prea multe probleme la plecare – cât de dor o să-mi fie de casă, cum o sa mă acomodez în orașul aglomerat, de loc fiind dintr-o cetate medievală, cum o să fie perceput accentul meu de ardeleancă, ce o sa mănânc dacă nu mai găsesc untură ca acasă de uns pe pâine, cum o să mă integrez în clasa de bucureșteni și tot așa.

Însă aveam să mă lovesc de toate acestea mai repede decât credeam. La București am locuit în internatul Școlii Centrale, cu 38 de fete în cameră. Colegii de clasă nu înțelegeau ce înseamnă liniar când îl ceream (adică rigla), iar colegele de cămin nu îmi dădeau fundul de lemn când le ceream cârpătorul. Toată lumea se amuza când spuneam că ceasul e doi la ora două și mă întrebau intenționat cât e ceasul fix la ora aia.

Apoi, a intervenit dorul – fiind departe și trenul destul de scump, nu prea ajungeam acasă decât în vacanțe. Nu aveam telefon mobil și nici net, așa că scriam și primeam scrisori. Uneori, duminica, mă suna mama pe telefonul fix de la poartă și mergeam și stăteam de vorbă cu ea.

Când m-am întors prima oară acasă, în vacanța de iarnă, prietenii mei din copilărie credeau că știu pe toată lumea din București și nu înțelegeau de ce nu pot răspunde întrebării: Și acum ești la liceu în București. Îl știi pe Ionuț? Ionuț, din Drumul Taberei? Nu, nu îl știam pe Ionuț din Drumul Taberei.

Am învățat câteva lucruri din această plecare destul de timpurie (în afară de faptul că se zice ora două, și nu ora doi):

  1. Oriunde ai sta, depinde doar de tine să îți faci o acasă;
  2. Oamenii sunt buni și, când sunt, totuși, răi, poartă-te cu ei ca și cum ar fi buni;
  3. Accentul de Ardeal este bine primit în București;
  4. Bucureștiul nu e chiar așa de mare, e mai mult ca o comună cu sate mai multe;
  5. Plecatul de acasă nu se întâmplă cu adevărat niciodată. Locul unde te-ai născut va fi mereu, mereu acasă cu adevărat.

Și am mai învățat multe alte lucruri. Și, da, partir c’est mourir un peu. Sunt de 19 ani în București (mai mult decât am stat în Sighișoara), acum am aici familia mea, casa mea și prietenii mei și, totuși, mă apucă uneori un dor mare de casă, de familia de acolo, de casa de acolo, de prietenii de acolo. Dar cred că sunt norocoasă – am două case, două familii și mulți, mulți prieteni, acolo și aici.

 

Articol scris de Monica Jitariuc.

Articolul face parte din seria „Plecarea de acasă” prin care am întrebat patru oameni care ne sunt pe plac cum a fost plecarea lor de acasă.

About author

Redacția

poze-carevasazica-24

Nea Ion trăiește la fel: „Artiștii rămân artiști”

Read more
poze-carevasazica-17

Aplauze

Read more
ntt4

De ce mă întorc mereu și mereu în sala de teatru

Read more