Arte
Obsesii şi temeri
23/02/2015
0

de Alexandra Zaharia

paraschivumihaela.blogspot.com mihaela-ilustrations.blogspot.com

paraschivumihaela.blogspot.com
mihaela-ilustrations.blogspot.com

Povestea unei întâlniri cu pictorița Mihaela Paraschivu. Arta spune poveşti minunate, dar are nevoie de noi pentru a le spune. Asemeni artistului care pune o fărâmă din el în creaţia sa, noi punem o fărâmă din noi înşine prin care completăm naraţiunea artistică şi o umplem de emoţie, îi dăm o anume semnificaţie şi o personalizăm. Tablourile Mihaelei Paraschivu nu spun numai povestea ei, ci şi pe a mea, a ta, a noastră.

Țapul, demonul, fobia, boala, tăcerea. Le priveşti şi le simţi apăsarea. Vezi poveştile tablourilor înlănţuindu-se într-un stil aproape narativ, însă personajele apar ca într-un film mut. Liniştea te apasă şi mai tare. Ştii că se întâmplă ceva acolo, dar nu îţi poţi da seama ce. Parcă te aştepţi să vezi ceva mişcându-se, dar nu rămâi decât cu impresia că temerile din afundul inconştient ţâşnesc apoa­se la suprafaţă şi se încheagă uşor, uşor în forme. Nu mai e mult şi acest simţământ se transformă în obsesie.

paraschivumihaela.blogspot.com mihaela-ilustrations.blogspot.com

paraschivumihaela.blogspot.com
mihaela-ilustrations.blogspot.com

Întâia oară când am văzut tablourile Mihaelei Paraschivu nu aş fi putut pune în cuvinte aceste sentimente. Deşi nu le puteam da o formă clară, ele nu au dispărut, ci s-au sedimentat undeva şi au făcut ca imaginile create de tânăra pictoriţă să îmi rămână întipărite în minte. De aceea, când mi s-a înfăţişat oportunitatea de a o cunoaşte şi de a scrie despre lucrările ei, nu m-am gândit de două ori. Astfel am ajuns să am prilejul de a împărtăşi gânduri sincere cu Mihaela la o cafea, acasă, în atelierul ei de lucru.

Privind aceste lucrări, am simţit neliniştea ei cu mult înainte să o cunosc, mi-a fost frică fără să ştiu de ce mă tem, m-au tulburat trăirile ei, deşi niciodată nu îmi vorbise despre ele. Am reţinut chipul unei fetiţe cu cozi, neliniştea maladivă şi poveştile spuse de laitmotivele picturale: copilăria, jucăriile, medicamentele, ţapul, camerele goale şi spaţioase. Toate acestea, precum şi compoziţia, deformarea perspectivei, modul de întrebuinţare al culorilor şi stilul suprarealist împletesc povestea personală a angoaselor pictoriţei.

Ştiam că a vândut câteva dintre lucrări şi, de aceea, bucuria a fost extrem de mare să găsesc în atelierul ei cele două tablouri in­titulate Panic, anume exact acelea care îmi rămăseseră atât de bine întipărite în minte. Când îi spun cu stângăcie că mi-aş fi dorit să am posibilitatea să le cumpar îmi mărturiseşte că pe acestea nu le-ar vinde niciodată. „Sunt prea intime. Am pus o mare parte din mine în ele” îmi explică.

Fetiţa cu cozi stătea neajutorată, iar, ca o probă a celor spuse, ţapul mă privea triumfător.

Ne-am aşezat la cafea în atelier. În faţa mea, mâna Mihaelei plimba ţigara într-un ritm sacadat, iar, din stânga, ochii rugători ai micuţei mă fixau necontenit.

Îmi recunoaşte de la începutul conversaţiei că nu este o persoană foarte volubilă şi că nu vorbeşte cu plăcere despre lucrările sale. „Picturile mele, mai ales acestea două, povestesc despre fricile şi obsesiile care mă bântuie. Sunt sentimente foarte intime şi îmi e greu să vorbesc despre ele.” Adaugă că, din această cauză, are o aversiune faţă de interviuri şi reportaje. Totuşi continui, puţin încurcată, dar şi teribil de curioasă, să îi pun întrebări despre cum au fost concepute cele două tablouri. Iar ea începe şi îmi povesteşte prietenos.

Tablourile pe care le vezi aici sunt lucrările mele de diplomă. Gândindu-mă ce temă să abordez, am decis să dau o formă spaimelor mele. În general lucrez puţin, îmi e greu să îmi adun gândurile şi să le dau o formă”, mi se confesează Mihaela, „şi la fel de greu mi-a fost şi până m-am hotărât să pictez aceste două lucrări pe care le vezi aici.

paraschivumihaela.blogspot.com mihaela-ilustrations.blogspot.com

paraschivumihaela.blogspot.com
mihaela-ilustrations.blogspot.com

Transpunerea în cuvinte a emoţiilor sau a conflictelor interio­are, fie că este vorba de o conversaţie plăcută cu un prieten bun sau de o serie de însemnări într-un jurnal personal, are o funcţie terapeutică. La fel stau lucrurile şi în cazul limbajului artistic. Creaţiile artistice umane au rolul de a tălmăci misterele lumii, fie că este vorba de mistere exte­rioare sau de unele interioare. Dându-le o formă, fie ea una lingvistică, cum e cazul cuvintelor, sau nonlingvistică, cum e cazul picturii, le putem cunoaşte, le putem oferi o semnificaţie. Iar temerile au fost întodeauna un mister pe care Mihaela a vrut să îl desluşească. Îmi mărturiseşte că acestea sunt motivele pentru care pictează. „Văd arta ca o terapie, ca mersul la psiholog – te poate ajuta să îţi înţelegi o serie de probleme sau, din contră, te poate răvăşi şi mai mult.” „Unii se exprimă bine prin cuvinte. Eu fac asta cel mai bine prin pictură”, adaugă ea.

paraschivumihaela.blogspot.com mihaela-ilustrations.blogspot.com

paraschivumihaela.blogspot.com
mihaela-ilustrations.blogspot.com

Imaginile sunt roadele unui conflict nerezolvat, ale tendinţei de a articula printr-un limbaj plastic temerile şi emoţiile cele mai pro­funde.Ţapul, medicamentele, jucăriile, toate acestea sunt elemente recurente. „Asociez ţapul cu diabolicul, cu frica; medicamentele spun povestea bolii care m-a urmărit atât pe mine, cât şi pe cei apropiaţi.” Îşi fereşte constant privirea în timp ce vorbeşte. Mimica, gesturile, greu­tatea cu care îşi găseşte cuvintele, toate acestea arată că temerile ei nu au dispărut. Sunt în ea, o macină, iar acum se revarsă cu o forţă negrăită, umplând spaţiul dintre noi două.

Ascultând-o, mă simţeam mică, neputincioasă în faţa puterii fricii, captivă în atmosfera apăsătoare a celor două tablouri mari care îmi acaparau câmpul vizual ori de câte ori întorceam capul. Sorbeam din cafea sub supravegherea ţapului. Ochii copilei parcă mă rugau să o ajut, dar eram prinsă de asemenea în vrajă.

Tremurul vocii Mihaelei se auzea uneori ca un ecou înfundatcare venea din spatele tabloului, suflând viaţă micuţei. Privirea rugătoare a fetiţei cuprindea întreaga camera. Iar eu eram mică, eram asemenea ei, în ghearele ţapului.

Multe întâmplări din copilărie sunt foarte vii în mintea mea, ies neîncetat la suprafaţă şi le asociez cu stările mele de nelinişte. Dar nu îmi pot explica de ce” îmi spune ea, vizibil din ce în ce mai neliniştită şi ocolind intrarea în amănunte. „Vezi jucăriile? Ele chiar există, sunt reale, sunt parte din copilăria mea” continuă, lăsând de înţeles că picturile reproduc multe momente-cheie din viaţa sa.

Copilăria este una dintre obsesiile ei, ea revine ca motiv în absolut tot ce lucrează: este pasionată de ilustraţiile pentru copii, face parte din Clubul Ilustratorilorîncă din 2006, de la înfiinţarea acestuiam şi a colaborat cu Reader’s Digestşi Corintpentru a realiza ilustraţii pentru cărţile „Poveşti şi basme româneşti” şi „Basme de Petre Ispirescu”.

Mihaela se plânge de calitatea desenelor din cărţile româneşti pentru copii. „Imaginile sunt extrem de importante mai ales pentru cei mici, căci ele îi ajută să înţeleagă lumea.” Cu o gravitate aproape freudiană îmi subliniază că ceea ce ele înfăţişează şi transmit joacă un rol esenţial în dezvoltarea unui copil, în conturarea modului său de a privi lumea. Nu pot să nu fiu de acord.

paraschivumihaela.blogspot.com mihaela-ilustrations.blogspot.com

paraschivumihaela.blogspot.com
mihaela-ilustrations.blogspot.com

Îmi vorbeşte cu multă cordialitate despre Stela Lie, cea care a înfiinţat Clubul Ilustratorilor şi care a îndrumat-o să se confrunte cu fobiile sale şi să le fructifice în pictură. „Imaginile povestesc – iată ideea de la care a pornit clubul. Deşi activitatea noastră are, în mare parte, legătură cu realizarea ilustraţiilor pentru texte, clubul nu este numai atât. „Este şi un loc în care ne putem întâlni şi discuta despre noi, despre lucrările noastre.

Îmi dau seama că legăturile ce s-au creat între ea şi ceilalţi artişti cu care lucrează, care i-au fost şi care încă îi sunt alături au o mare însemnătate pentru ea şi îi nutresc plăcerea pentru ceea ce face. Se şi destăinuie la un moment dat: „Mă consider foarte norocoasă că am avut mereu în preajma mea oameni care să mă susţină. Uneori mă gândesc ce aş fi făcut dacă nu erau ei.

Mihaela încă mă privea cu cele două perechi de ochi – de pe peretele din stânga cu ochii copilului şi din spatele fumului de ţigară cu ochii femeii.

Aş fi dorit să o întreb cum se vede pe ea ca artist, dar ezit. Nu îmi place formularea. După câteva clipe rupe tăcerea ca şi cum mi-ar fi citit gândurile: „Am impresia că oamenii au tot felul de aşteptări nejus­tificate de la pictori. Ei cred că ar trebui să fim un soi de filosofi sau să avem o viaţă stranie. Eu sunt un om cât se poate de obişnuit şi mă simt mult mai bine când fac lucruri cât se poate de banale – când spăl, când calc, când pregătesc cafeaua de dimineaţă sau când sap în grădină – decât atunci când pictez. Lucrurile acestea mărunte mă reprezintă şi mă fac fericită.

Tremurul din vocea Mihaelei s-a mai domolit.

Îmi oferă o ţigară. O accept.

Ţapul a devenit între timp o umbră.

 

Articol integral din Carevasăzică #3.

About author

Redacția

ivana_mladenovic

Ivana Mladenovic pune camera pe realitate

Read more
Sursă: Pagina oficială de Facebook a filmului „De ce eu?”

Tudor Giurgiu: „Am vrut să fac un film în care să fiu și eu”

Read more
cooltura

Pas cu pas înspre „cool-tură”

Read more