Opinator
Editorial Carevasăzică 7 – Perspective
07/11/2015
0

carevasăzică_perspective

„Carevasăzică” n-a lipsit niciodată, de fapt – a fost o prezență prin absență. Așa am simțit și mai tare nevoia de a avea un loc unde să adunăm toate lucrurile în care credem și să vorbim fără menajamente despre ce ne frământă la 20 și ceva de ani. N-am vrut să facem o revistă doar pentru a crea ceva – deși nevoia de a scoate în lume produsul nostru ne-a motivat destul de mult. Am vrut mai ales pentru că aveam ceva de spus. Noi, oamenii din redacție, noi autorii și noi tinerii, în general. Așa că am revenit în forță, spunem noi, cu un format mai aproape de gusturile noastre și cu o politică editorială bazată pe materiale foarte personale, pentru că am vrut ca revista să fie ca o conversație între amici.

Numărului șapte i-am spus Perspective. I-am spus așa pentru că la vârsta asta nevoia de a deveni și orientarea pe viitor sunt ceea ce, probabil, ne definesc cel mai tare. (more…)

Eseu
409 A
02/10/2015
0

dezordine_camera_camin

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Am copilărit pe străzi neasfaltate și obișnuită să petrec mai mult timp cățărată în cireșul din grădină decât să probez haine prin mall-uri. În satul Ciocârlia din județul Constanța existau două magazine alimentare, un parc amenajat cu bănci din care lipseau bucăți de lemn și o curte a școlii unde se intra pe terenul de fotbal, pe sub un gard făcut din sârmă. Fotbalul nu mi-a plăcut niciodată și am visat de când mă știu să evadez din locul meu de baștină și să fug într-unul în care posibilitățile nu se limitau la statul pe bancă în fața blocului și intratul prin efracție în curtea școlii.

Despre viața de cămin auzisem numai de bine. Într-a 11-a, toți prietenii mei apropiați erau la facultate. Vorbeam des cu ei și îmi povesteau despre traiul de student venit din provincie și cazat în camerele puse la dispoziție de universități. Nopțile albe cu chitare și povești, glumele colegilor din colțuri diferite de țară, jocurile de care nici măcar nu auzisem, (more…)

Eseu
De la Sighișoara la București, la 14 ani
23/09/2015
0

Monica-Jitariuc-co-managing-directorSunt din Sighișoara și am plecat de acasă la București când aveam 14 ani. Am plecat pentru ca îmi plăcea enorm limba franceză și am vrut să fac un liceu bilingv – Școala Centrală, lângă Parcul Icoanei. Părinții mei au fost curajoși că m-au lăsat sa plec. Am plecat cu trenul și îmi aduc aminte perfect mirosul de tren și traseul pe care l-am făcut: Sighișoara-Brașov-Predeal-Sinaia-Ploiești Vest-București Nord.

La plecare, m-au condus toți la gară – cei trei frați, părinții, prietenii. M-am simțit ca o vedetă, plecam la Capitală! Nu mi-am pus prea multe probleme la plecare – cât de dor o să-mi fie de casă, cum o sa mă acomodez în orașul aglomerat, de loc fiind dintr-o cetate medievală, cum o să fie perceput accentul meu de ardeleancă, ce o sa mănânc dacă nu mai găsesc untură ca acasă de uns pe pâine, cum o să mă integrez în clasa de bucureșteni și tot așa.

Însă aveam să mă lovesc de toate acestea mai repede decât credeam. (more…)

Eseu
Cum mi-am găsit un rost
19/09/2015
0

Nocturne-cu-MArius-Manole_1591
N-am crezut vreodată că voi pleca de acasă, de lângă ai mei. Am terminat facultatea la Iași, unde mi-am și dorit sa fiu actor, acolo, la Teatrul Național. N-a fost să fie și m-am trezit că trebuie să plec să-mi caut un rost. Așa că, într-o zi de octombrie, cu doar o geantă în care aveam o pernă și câteva haine, am plecat la Focșani, unde m-am angajat. M-am oprit în fața blocului, m-am uitat la balconul etajului cinci și am știut că, gata, s-a terminat cu copilăria, adolescența fără griji, că de aici înainte va trebui să-mi iau viața în mâini și să mă descurc.

La început, locuiam cu colegii mei, într-un apartament dat de teatru. Am fost atât de fericiți și de șocați că aveam proprii noștri bani, încât am plecat în oraș, iar în trei ore nu am mai avut nicio lețcaie în buzunar. Habar nu aveam cum să ne drămuim banii și ne-a ieșit din minte faptul că salariul trebuia să ne ajungă toată luna. Faliți și morți de foame, ne-am întors acasă și, pentru că eu păream cel mai responsabil, am fost delegat să gătesc pentru seara aia. Cu ce? În casă aveam doar orez. Am sunat-o pe mama și, cu ajutorul ei, la telefon, am făcut un pilaf fără carne. Ne era atât de foame că ni s-a părut cea mai bună mâncare. Încă mi-a rămas, după atâta timp, gustul acela în minte.

Au urmat câțiva ani grei la Focșani, Brăila, București, ani în care am schimbat trenuri, chirii, teatre, oameni, orașe… până într-o zi când, fără să-mi dau seama, m-am așezat la casa mea.

 

Articol scris de Marius Manole.

Articolul face parte din seria „Plecarea de acasă” prin care am întrebat patru oameni care ne sunt pe plac cum a fost plecarea lor de acasă.
Eseu
Nicoleta Lefter: „Numai drumul în sine e o experiență”
13/09/2015
0

Nicoleta Lefter (9)Plecarea la Iași, la Universitate, mi se părea mie și alor mei ca ar fi salvarea. Plecam dintr-un orășel mic și sufocant, lipsit de perspective, unde singurele distracții erau faimoasa faleză, Școala Populară de Artă și barurile de Micro 14. După prima săptămână, plângeam că vreau înapoi acasă, făcusem un soi de depresie. Mai apoi, deja era ceva mai bine, iar după o lună mi se părea că aparțineam locului dintotdeauna.

Am avut norocul să am niște părinți minunați care chiar au avut grijă de mine pe perioada studentiei și nu a trebuit să stau la cămin. Am stat în diferite case cu chirie, ceea ce mi-a dat posibilitatea să învăț să mă organizez gospodărește și administrativ, dar și să îmi creez o anumită intimitate de care cred că are nevoie fiecare tânăr. (more…)