Arte Opinator
Pas cu pas înspre „cool-tură”
23/02/2015
0

de Alexandra Zaharia

coolturaDeși simțul vizual joacă un rol important pentru noi, deși avem o înclinație nativă spre frumos, pictura ni se pare străină, searbădă, inutilă, iar muzeele ne obosesc și ne indispun. Dintr-un mo­tiv sau altul, am ajuns să asociem pictura fie cu artistul cu comportament straniu, fie cu un soi de „tocilar”, dar nu unul ca cel cu dioptrii mari și olimpic la astrofizică, ci unul dubios, cu nasu’ pe sus.

Cred că de departe cele mai folositoare inițiative culturale din ultimii ani au fost cele care și-au propus să reînvie interesul românilor pentru lectură. Mă refer la instituirea trendului de a citi la metrou, apariția colecțiilor cu prețuri accesibile de tipulcarte, înflorirea book-blogurilor editurilor și răsărirea ceainăriilor în librării. Deși nu intră în categoria „inițiativelor culturale”, o mână de ajutor au dat și noile tehno-jucării Kindle sau iPad care au asociat cititul cu ultimul răcnet din colecția Inspector Gadget.

Toate astea par să transforme din ce în ce mai mult cititul în ceva ce e „mișto de făcut” și nu-i rău deloc. Conceptul de carte pare să se depărteze tot mai mult de cel de „tocilar” sau „șoarece de bibliotecă”. Majoritatea înțelege acum că cititul e ceva ce te ajută, ceva ce te face deștept sau, cel puțin, te face să pari deștept. Nu are importanță. Ideea e că nu se mai poate spune că lumea nu citește sau că încă vede lectura ca fiind ceva de nișă.

Mă întreb atunci: de ce nu se face ceva și pentru a diminua reticența oamenilor față de muzee? Interesul pentru artele vizuale este atrofiat, abandonat la ușile celor care sunt sau vor să fie pictori, istorici ai artei, curatori. Pentru unii, muzeul pare a fi un loc al plictiselii, un labirint monoton și interminabil pe coridoarele căruia nu prea vor să se aventureze decât dacă nu cumva este un punct pe o hartă turistică pe care e musai să îl fotografieze pentru a dovedi că l-au bifat.

Problema pornește, tind să cred, de la modul în care facem cunoștință cu arta în școli. Nu ne-a învățat nimeni cum să ne uităm la un tablou sau după ce să ne uităm. În școală nu am auzit niciodată cuvântul „impresionism” sau, ferească Sfântu’, „pointilism”. Nimeni nu a încercat să ne facă să vedem care este cu adevărat statutul artei, modul în care ea oglindește psihologia artistului și mentalitatea unei epoci, să observăm legăturile dintre curentele filosofice ale timpului, concepțiile despre om, religie, lume, viață, noile descoperiri științifice și artele vizuale. Nimeni nu ne-a explicat ce înseamnă cultura vizuală și la ce servește ea.

Am fost plăcut surprinsă când, acum un an, la Galeriile Naționale din Londra, am văzut grupușoare de micuți blonzi cu uniforme albastre, grămădiți pe lângă o domnișoară care, pe un ton mămos specific englezesc, le explica cum stă treaba cu tablourile. Le explica de ce personajele stau în poziția aia, de ce sunt îmbrăcate așa, dece pictorul a ales decorul ăla și nu altul, ce scenă mitologică era reprezentată sau la ce perioadă istorică făcea referire. Ei se uitau cu gurițele căscate și din când în când mai scoteau câte-o perlă care ridica râsete de primprejur. Nu știu cu câte rămâneau de acolo sau dacă apoi, mari fiind, ajungeau să fie interesați de pictură. Însă inițiativa de a face arta un element important din viața celor mici și de a-i învăța, încă de pe atunci, cum să se uite la un tablou este cât se poate de lăudabilă.

Contactul cu arta nu numai că ne rafinează simțul pentru frumos, dar ne și îndeamnă să căutăm semnificații noi, să facem asocieri noi, să ne antrenăm mintea și spiritul creativ. De-a lungul timpului mintea noastră și-a format o serie de tendințe care, mai pe șleau spus, ajută la supraviețuire. Pentru a putea face față complexității și infinității lumii și pentru a înlesni procesul de adaptare ne-am format o serie de „scurtături” care pe de-o parte sunt folositoare, ajutând la orientarea în lume și la ușurarea existenței de zi cu zi, dar pe de altă parte ne limitează creativitatea, gândirea și spiritul critic. Facem tot timpul aceleași asocieri, vedem lucrurile pe care vrem sau suntem obișnuiți să le vedem, ne formăm niște șabloane culturale care ne ajută să înțelegem realitatea. Pentru a fi cu adevărat creativi ar trebui să ne forțăm mintea să renunțe la șabloanele și scurtăturile existente, să le recreeze sau să formeze legături noi între ele.

A privi un tablou înseamnă a privi un mod aparte de a vedea o realitate, a pătrunde o mică parte din lumea interioară a autorului. Înseamnă a te deconecta de banalitate. Pictorii ai căror nume ne vin în minte atunci când le atribuim caracteristica de „geniu” au fost oameni a căror putere creativă i-a transformat în făuritori de lumi, oameni care se puteau detașa de imediat, de cotidianitatea experienței pentru a scăpa de șabloane și a vedea lucrurile cu alți ochi.

Ne putem folosi de artă pentru a ne antrena mintea ca să vedem aspecte din realitate în feluri în care nu le-am mai văzut, să putem surprinde caracteristici și înțelesuri noi, să facem asocieri noi și să ne dezvoltăm spiritul creativ.

Având în minte aceste lucruri, putem lăsa imaginația să zboare și să ne gândim: cum ar fi dacă am învăța de mici cum să privim tablourile, dacă galeriile de artă ne-ar aminti de atmosfera boemă a perioadei impresioniste, dacă ceainăriile și cafenelele ar semăna cu locurile romantice din care se inspira Toulouse-Lautrec, dacă am profita de tehno-jucăriile de acum pentru a aduce arta mai aproape de noi? Cum ar fi dacă am reuși să scăpăm de concepția păguboasă conform căreia arta este ceva obscur, penetrabil doar de mințile unor esteticieni sau unor hipioți cu preocupări cel puțin suspecte? Și cum ar fi să începem să vedem mersul la muzeu ca o activitate la fel de utilă și la fel de „mișto” ca și cititul?

 

Articol integral din Carevasăzică #4.

About author

Redacția

ivana_mladenovic

Ivana Mladenovic pune camera pe realitate

Read more
carevasăzică_perspective

Editorial Carevasăzică 7 – Perspective

Read more
cities_Jing Zhang

Șapte aplicații mobile care te ajută când călătoreşti

Read more