Arte
Șase fetișuri, șase tineri scriitori
10/05/2013
0

Avem fetișuri. Unii pentru degetele de la picioare, alții pentru pantofi sau pentru cafea. Nu e nimic ciudat, ci e doar acel lucru care ne face universul mai frumos, mai digerabil sau care ne face să ne simțim confortabil și în siguranță. Marii scriitori erau mari și în privința fetișurilor. Borges, Vian, Hemingway aveau pentru pisici. Flannery O’Connor pentru păsări, iar Henry Miller pentru OZN-uri. Ne-am întrebat ce fetișuri au și tinerii noștri scriitori. Câteva mailuri mai târziu, am și aflat. Scurt pe doișpe, cam asta ar fi.

Andreea Ghica are 20 de ani și studiază Comunicare și Relații Publice la Facultatea de Litere. Citește mult și încearcă să scrie în același ritm, deși în ultima vreme spune că a cam lenevit. A câștigat multe concursuri de poezie, dintre care: Marele Premiu la Concursul internațional de poezie “Lucian Blaga” (2010) și premiul special la Concursul internațional “Parul Berenicei” (2009). Acum s-a mutat în online pe http://andreeaghica.wordpress.com/. Momentan, autorul ei preferat e Haruki Murakami.

Oamenii sunt ciudaţi. Unora le place să cânte sub duş, cu toate că au o voce minunată, iar altora le place să cânte în plină stradă, cu toate că vocea lor lasă de dorit. Deci cum spuneam, oamenii sunt tare ciudaţi. Şi aici mă refer şi la mine, bineînţeles. În aceşti ani, de când am început să scriu, mi-am dat seama că procesul meu de creaţie este format din câteva momente cel puţin bizare, de care sunt conştientă, dar de care nu pot scăpa, pentru că altfel nu ar ieşi ceea ce îmi doresc eu. Spre exemplu, scriu aproape întotdeauna, când mă aflu acasă, învelită de o pătură. Mereu aceeaşi pătură. E ca şi cum acea pătură, pe care o am de ani buni, mi-ar cunoaşte cele mai ascunse trăiri şi tristeţi şi mi-ar da putere să trec peste toate. Fără pătura mea galbenă din lână subţire nu mă simt întreagă. Nu ştiu dacă mai există astfel de relaţii om-pătură, dar pentru mine, pătura asta e un fel de prieten tăcut, de la care nu cer mare lucru, doar să fie lângă mine cand am nevoie de el.

George Chiriac  are 23 de ani și este masterand la Facultatea de Biologie și Geologie din Cluj, pentru care a descoperit mai multe insecte. Între timp, scrie. Sau invers – când nu scrie, studiază biologie. Când nu face niciuna din activitățile astea, se ocupă de Anticariatul de noapte. Când nu se  ocupă nici de anticariat, citește. De fapt, citește atât de mult încât ai crede că e singura sa activitate. A publicat două cărți de poezie, “s-a zis cu noi” (2012) și “frica circulă prin subteran” (2011). În prezent, lucrează la un roman. Nu are un autor preferat, dar momentan îl redescoperă cu plăcere pe Boris Vian.

Nu cred că vreau să intru peste ani într-un fel de top al scriitorilor cu fetişuri ciudate, dar parcă îmi surâde ideea dacă lucrurile nu sunt duse la extrem. La mine scrisul vine din instinct, din dicteu automat, dacă vrei. Suportul pe care scriu are şi el importanţă, musai să fie de genul unui carnet, o legătură rapidă între pagini. Scriu pe tren, dar oare vrea cineva trenul pe care am scris eu? Scriu în tren, n-aş putea în metrou, poate în avion. Când n-am pe ce, scriu pe braţe, pe palme. Uneori scriu gol în cadă, dar în Cluj nu mai am cadă. Cel mai bine scriu la o masă luminată într-un pub clujevit, Insomnia. Fumez mult când rescriu în laptop ceea ce am lăsat pe foi, suflu nori de fum alternativi spre ecran şi îmi place cum se învăluie.

Ania Dana Cazan are 23 de ani și e recent absolventă a Facultatății de Științe Politice. Îi place mult cinematografia, motiv pentru care este președinte a Festivalului Internațional de scurt metraje, teatru, fotografie și film 3fest, din Pitești. S-ar muta într-un cinema. A câștigat mai multe concursuri de literatură și a publicat de la o vârstă fragedă cărți pentru adolescenți: „Aceeași problemă adolescentină” (2007), „Azi nu sunt eu” (2008), „Puncte de suspensie și note de subsol” (2010), „Chiriașii de pe strada Olimpului” (2012). Are și un blog pe care scrie din când în când, http://aniasicuvintele.blogspot.ro. Spune că pentru titlul de autor preferat de luptă Chuck Palahniuk, Jeffrey Eugenides, Michael Cunningham și Nick Hornby.  

Ca orice tănâr normal sau care se crede cât se poate de normal pentru vremurile acestea normal de agitate, este normal să fiu dependentă de viteză, tehnologie și să vreau să știu tot ce se întâmplă în jurul meu. Carevasazică… am un fetiș pentru Facebook. Parcă era o vorbă: nu ai Facebook, nu exiști? (sau rătăcești pe Hi5, Myspace, Google +…). De la aspectele exterioare (adică de la culoare, formă, scris… Mark Zuckerberg.. The Social Network și Rooney Mara ) până în interior: oamenii, viețile lor internaute și relațiile dintre ei. Chiar dacă asociez Facebook-ul cu baia fetelor de la liceu unde aflai mereu cine s-a pupat cu cine, cine a copiat la testul de la mate sau cine a îndrăznit să-l trezească pe dirigu la unu noaptea, urlînd pe holurile hotelului din banchet, Facebook-ul reușește să îmi ofere zilnic noi și noi identități… să mă facă să fiu dependentă de oameni, de identitățile lor, de poveștile lor începute odată cu un check-in. Am un fetiș pentru Facebook pentru că sunt oameni pe-acolo și mi se pare că oamenii sunt cele mai tari ființe de aici. New window->Sign in->Edit your relationship status-> In a relationship with Facebook. Like.

Radu Nițescu are 20 de ani și studiază la Facultatea de Litere, la secția Română-franceză. Uneori, pe seară, îl puteți găsi le treptele Teatrului Național urmărind mașinile. E un obicei care îl liniștește și care îi face plăcere. A debutat anul trecut cu volumul de poezii „gringo” (2012) și a câștigat mai multe concursuri de poezie . Îl puteți citi și pe: http://lungimeadeunda.wordpress.com. Spune că nu are un autor preferat, nici măcar câțiva, ci câteva zeci, numai pe poezie. Recent, l-a descoperit Alain Bosquet și îi place tare.

Mai demult am cunoscut o fată înscrisă la facultate în Olanda care nu voia să facă sex decȃt dacă în cameră erau toate cele trei pisici pe care le creştea. Tare experiența, deşi fetişul era al ei, nu al meu. Cȃt despre mine, no fuckin’ idea, mie îmi plac parcurile pe seară cȃnd încă n-au apărut țȃnțarii. Şi îmi pot imagina uşor şi o maşină parcată aiurea, pe drumul spre munte sau spre mare, maşina ei – ea a condus pȃnă acolo, ea va conduce mai departe – şi în torpedou să fie şi cȃteva cuie.

Ada Banu are aproape 21 de ani și studiază Comunicare și Relații Publice la Facultatea de Litere. Citește mult, dar nu chiar tot ce îi pică în mână. Încearcă să fie selectivă și să citească doar ce consideră a fi calitativ. De ceva vreme o pasionează antropologia, pe care de altfel a ales-o ca disciplină pentru licență. E sensibilă și mereu politicoasă. A câștigat mai multe concursuri de creație literară, dintre care premiul I la Concursul naţional critică literară, „Panaitescu-Perpessicius” și premiul I la simpozionul internaţional „Comunicare fără frontiere. O puteți citi pe http://alexisme.blog.com. Spune că nu are un autor preferat, dar că îi plac foarte mult Mircea Eliade și Oscar Wilde.

Curățenia – my dirty pleasure. Da, după cum sună oximoronul, aș zice că a devenit pentru mine o obsesie nevoia de a fi înconjurată de ordine și curățenie depline. Fie pentru că am fost învățată de mică să urăsc fiecare scamă, să mă gândesc că mediile dezordonate zgârie retina și ideea de estetică a acestora, m-am deprins să păstrez curățenia chiar și cu prețul vieții. Dacă cei din jurul meu nu mă cunosc sau nu sunt obișnuiți cu mine așa, nu-i nimic, intră în scenă control freak-ul din mine și încearcă șă le impună și lor același ”regim” pe care îl respect eu însămi cu rigurozitate. Iar dacă nu merge treaba cu impusul, asta este, mă conformez și fac eu curățenie pentru ei. Totul pentru a mă putea desfășura în liniște, chiar dacă echilibrul meu este, din când în când, perturbat de vreo draperie neașezată ”la linie” sau de câteva firimituri răzlețe de pe linoleum. Sad but true.

Iulia Maria are 20 de ani și studiază Sociologie și Comunicare în Brașov.  Face voluntariat la PRIME Brașov și la Incubator 107 și este producător la radioul local Student Show. Iubește arta și chitara, iar momentele în care scrie cel mai bine sunt noaptea sau în momentul în care se crapă de ziuă. Îi place mult Paulo Coelho.   

Pentru mine, cuvântul ” fetiș” este unul prea mare. În viață, mă las ghidată de lucruri simple și sunt adepta faptului ca poți fi fericit cu puțin. Dar un singur lucru îmi guvernează viața și acela este muzica. În momentul în care urc pe o scenă cu o chitară în mână, simt că traiesc. Sunetul de chitară frumos acordată, o scenă ce vibrează la atingerea acelor corzi și un public iubitor de folk este tot ceea ce am nevoie pentru a respira. Dacă asta înseamnă a avea un fetiș, atunci acesta este fetișul meu.

About author

Iulia Barbu

ivana_mladenovic

Ivana Mladenovic pune camera pe realitate

Read more
Sursă: Pagina oficială de Facebook a filmului „De ce eu?”

Tudor Giurgiu: „Am vrut să fac un film în care să fiu și eu”

Read more
cooltura

Pas cu pas înspre „cool-tură”

Read more