Interviu
[Speakeri Ateliere] Elena Stancu: „Îndoielile sunt bune”
06/03/2015
0
Sursă:  Cosmin Bumbuț

Sursă: Cosmin Bumbuț

Elena Stancu este editor asociat la Teleleu, pentru care a plecat prin țară cu o autorulotă, împreună cu Cosmin Bumbuț, motivată de dorința de a cunoaște în profunzime problemele cu care aceasta se confruntă. În septembrie 2013 au primit o bursă oferită de Centrul Rosalynn Carter şi de Centrul pentru Jurnalism Independent ca să lucreze la un subiect legat de obiceiul românilor de a-şi educa fiii şi fiicele prin violenţă, iar în iunie 2014 au câștigat una dintre cele trei Burse Superscrieri/ Avon pe tema violenței domestice. La Atelierele de jurnalism Carevasăzică va fi speaker pe reportaj.

 

Povestește-ne despre începuturile tale în jurnalism.

Am intrat la Facultatea de Litere cu dorința confuză de a mă face scriitoare. Nu îmi era foarte clar nici ce presupune asta, nici despre ce simt nevoia să scriu, dar intuiam, vag, care ar fi direcția în care aș vrea să mă îndrept. Câțiva ani am oscilat între un cenaclu, ucenicie la reviste de cultură și câteva joburi în presă. Abia în 2008, când m-am angajat la Marie Claire, lucrurile au început să se limpezească. Lucram ca features editor și aveam o lună la dispoziție pentru un reportaj: aveam timp să mă documentez, să-i cunosc pe cei despre care scriu, să am îndoieli, să greșesc, să nu-mi iasă subiectul, să o iau de la capăt. Iar timpul acesta e un privilegiu care te sperie, mai ales atunci când vii, ca mine, dintr-o agenție de presă unde documentezi, scrii și predai un text în câteva ore.

La Marie Claire am descoperit acel lucru pe care toți tinerii jurnaliști îl află cu uimire: că înainte de scris sunt oamenii și poveștile lor, empatia, emoțiile, fricile, întâmplările de pe teren, documentarea și, mai târziu, scrisul și editarea, orele, zilele în care încerci să comprimi și să decupezi acele istorii pline de nuanțe pe care ți se pare că nu o să poți niciodată să le înghesui în paginile unei reviste.

Campania noastră de promovare se bazează pe teama de foaia albă și de a nu fi suficient de bun (sau măcar atât de bun precum oamenii pe care îi admirăm). Care a fost frica ta la începuturile carierei și cum ai depășit-o?

Mi-e teamă că n-o să pot scrie povestea pe care tocmai am aflat-o, că n-o să o pot structura, că n-o să pot alege cele mai relevante scene, secvențe, informații. Mi-e frică să nu îmi scape clișee și înflorituri în scriitură, mă gândesc mereu că aș fi putut face mai bine munca de teren, recitesc drafturile și mi se par că sună prost și greoi. Primele drafturi, de fapt, nu le arăt nimănui pentru că mi-e rușine. Abia la al cincilea sau la al șaselea draft mă liniștesc și parcă povestea începe să se lege. Iar dacă unul dintre textele mele finale e lăudat sau premiat, mă apucă groaza. Mi se pare că niciodată nu o să mai pot scrie un text la fel de bun.

Mi-e frică de întâlnirile cu oamenii, am adesea emoții, îmi pregătesc excesiv planul de interviu ca să fiu sigură că nu mă pierd cu firea. Mi-e teamă că nu o să redau corect povestea, mi-e frică să nu uit unele detalii, iau notițe disperată, apoi mi se face teamă că din cauză că iau notițe îmi scapă lucruri din jur și nu mai sunt atentă.

Am exact aceleași frici pe care le aveam la început, nu le-am depășit niciodată. Și nici nu cred că trebuie să-ți depășești fricile: ele te țin în priză, te motivează, te fac să ai îndoieli.

În ce direcție crezi că merge jurnalismul?

În România, cel puțin, jurnalismul a fost salvat de proiectele independente. Revistele și ziarele mainstream nu mai au resurse (și interes) pentru materiale ample, făcute cu săptămâni, luni de documentare. Mulți dintre jurnaliștii frustrați de lipsa de calitate din redacții au pornit pe cont propriu: au câștigat burse, și-au căutat finanțări, au lansat proiecte editoriale independente. DOR, Rise Project, Casa Jurnalistului, Dela0, TOTB sunt doar câteva dintre cele care îmi vin în minte acum, dar sunt alți jurnaliști care publică pe blogurile lor sau care pitch-uiesc unde pot, cum pot. Probabil că următorul pas ar fi ca toate aceste proiecte independente să găsească și o soluție eficientă de a se susține pe termen lung.

Trei recomandări de reviste și articole pe care orice participant ar trebui să le citească. 

The New Yorker, Medium, Esquire, What Really Happened With Baby Johan.

Ce așteptări ai de la ateliere?

Să cunosc tineri proaspeți, mai informați decât eram eu în facultate, mai liberi de clișee și mai deschiși la minte.

Un sfat pentru participanți.

Să fie sinceri și curioși. Să își aleagă subiectele în funcție lucrurile care-i intersează pe ei, nu în funcție de cât de spectaculos și de inedit ar părea/ar fi pentru public. Să (își) pună mereu întrebări și să stea cât de mult pe teren.

About author

Redacția

razvan crisan

Gândire de antreprenor

Read more
Mihai_Toma_real room escape

„Oricine poate să învețe orice” – Mihai Toma, fondator Real Room Escape

Read more
Sursă: http://camp.cros.ro/

Cristi Lupșa: „Textul nu-și va pierde rolul în lumea asta”

Read more